Aiden (Needitată)

What is love?

"Dragostea e ca o stafie. Mulți vorbesc despre ea, dar puțini o văd într-adevar." - la Rochefoucauld.

     Dragoste, iubire, două lucruri pe care viața te lasă se le găsești trecând prin foc si apă, dar care pot dispărea ca prin minune. Acum ai impresia că ți-ai găsit marea dragostea, dar după două, trei luni parcă vezi cum unul din voi pleacă spre necunoscut. Pui suflet și crezi că dragostea pe care ai găsit-o este doar a ta, o dragoste care crezi tu că îți va mângâia sufletul cât mai mult timp. Iar în momentul când acea persoană pleacă, te simți ca și cum totul s-ar prăbuși în jurul tău. Pur și simplu crezi că viața ta s-a sfârșit în momentul când aceea persoană dispare cu tot cu iubirea ta. Îmi este frică să nu mi se întâmple și mie la fel? Dragostea mă poate distruge?

     În momentul când vezi că cel căruia îi oferi toată dragostea ta îți împărtășeste aceleași sentimente, ai impresia că toată lumea este a ta și că poti deveni persoana de care ea are nevoie. Fiecare dintre noi își dorește o iubire a cărui foc să dăinuiască pe veci, o iubire care să ne facă să uitam de trecut și care să ne facă să devenim buni. Sincer, cred că îmi doresc aceste lucruri, dar egoul meu nu lasă aceste dorințe să iasă la iveală. Nu vreau să dăruiesc iubire necondiționată unei persoane care nu simte nici măcar jumătate din ce simt eu. Nu vreau să răman singur cu o iubire eșuată într-o lume pe care eu nu o vreau aproape, nu vreau să las iubirea să îmi întunece rațiune, dar mai ales nu vreau ca iubirea să mă distrugă. Poate frica de a nu rămâne singur să îmi influențeze gândirea? Sau îmi este frică să las pe cineva să mă iubească?

     Iubirea poate scoate atât ce este cel mai bun în noi, dar cât și ce este cel mai rău. În cazul meu, monstrul din mine ar putea ieși la iveală, iar totul ar deveni un imens tărâm plin de durere. Dar spre surprinderea mea, în acest moment îmi doresc să devin o persoană mai bună, o persoană de care Emery are nevoie în acest moment. Ochii mei analizează fiecare mișcare pe care vorbăreața o făcea, ochii verzi îi strălucesc ca două nestemate, iar zâmbetul îi este de mult pierdut. Mâinile ei fine mă îmbrățișează, iar eu ridic mâinile în aer neștiind ce să fac.

     În acest moment habar nu am ce se întâmplă cu mine. Brațele ei mă strâng puternic ca și cum nu și-ar dori niciodată ca eu să plec de lângă ea. Își lasă capul pe pieptul meu, iar inima începe să îmi bată din ce în ce mai tare. În orice moment am impresia că inima o să îmi iasă din piept. După ce mi-am revenit din micul șoc și mi-am dat seama ce se întâmplă, mi-am lăsat mâinile pe lângă corp pentru câteva secunde, încă sunt într-o stare de neștiință și cred că pentru mult timp voi fi așa. Mă comport de parcă nu am atins niciodată o ființa umană.

     Cine m-ar fi văzut în acest moment, sigur ar fi zis că astazi este prima mea zi în civilizație. Mă comport ca și cum aș fi un robot, mișcările mele sunt lente, iar creierul nu îmi procesează. Mâinile mele se ridică spre corpul ei de parcă îmi este frică că o să mă ard. La început ezit să o îmbrățișez, dar în momentul când o simt în brațele mele, o strâng ca și cum mi-aș dori ca acest moment să durereze milenii. Mâna mea dreapta îi mângâie părul cu cea mai mare delicatețe, ca si cum fiecare fir de păr ar avea suflet.

     În acest moment mă simt ca și cum nici un pic de durere nu mi-ar putea străpunge sufletul. Emery emană o energie care îmi încălzește sufletul, iar toată durerea din golul acela întunecat pe care eu îl numesc suflet, a dispărut. Îi cuprind față brăzdată de câteva perle fierbinți și o privesc direct în acele două nestemate. Ochii ei mă privesc ca și cum găsește în mine un refugiu fața de probleme, ca și cum eu aș putea să îi fur toată durerea.