Aiden (Needitată)

Dincolo de aparențe

,,Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă largă şi o inimă profundă. După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristeţe pe pământ..."

Dostoievski

    Ploaia nu dă semne că ar vrea să înceteze, iar eu încă sunt prins în durerea care nu îmi dă pace de ani de zile. Mi-am ținut toate sentimentele în frâu până acum, dar după atâta timp au fost de ajuns câteva minute ca bariera pe care am clădit-o să se spargă în mii și mii de bucăți. Nu Angela a fost cea care a spart bariera, ci gândul că mama ar putea fi dezamagită de mine. Chiar dacă nu este lângă mine, știu că mama mă veghează întotdeauna de sus. Soarele puternic și razele călduroase ce mă mângâie în fiecare dimineață, îmi amintesc de fiecare dată de ea.

    Durerea devine din ce în ce mai insuportabilă cu cât las gândul că am dezamăgit-o să mi se întipărescă în minte. Vreau ca mama să fie mândră de mine, să știe că nu a crescut un derbedeu și un copil care nu își dorește mai mult de la viață. Mama a fost cea mai importantă persoană din lume și încă este, oriunde ar fi, mereu locul ei este în inima mea. Amintirea ei mă încântă în fiecare moment al zilei, iar ea mă face să îmi doresc din ce în ce mai mult de la viață și să fac ceva important cu ea.

    Îmi trec mâna prin părul ud, oftez ușor și pentru câteva secunde îmi las capul pe spate, lăsând stropii mari de ploaie să îmi mângâie chipul. Martin nu a plecat încă, ochii lui mă privesc neîncetat și întrebători, dar totuși nu îndrăznește să mă întrebe nimic. În acest moment și el este în aceeași situație ca și mine. În momentul când i-am refuzat oferta de a mă proteja cu ajutorul umbrelei sale, acesta a strâns-o și mi-a stat alături fără a scoate un cuvânt.

    Comportamentul lui îmi dă ceva de gândit. Ușor, ușor el iese din tiparul pe care îl știu și sincer nu știu dacă asta este de bine sau de rău. Îmi îndrept privirea spre el, iar acesta se dă puțin înapoi de parcă privirea mea ar fi de gheață. Mă simt destul de prost în acest moment și nu din cauza faptului că m-a văzut în această postură, ci pentru că a îndurat frigul și ploaia pentru un nimeni ca mine.

     — Ar trebui să pleci Martin! Îmi țin privirea spre înainte, dar îi simt ochii pe mine. Această situație îl dă peste cap, iar în acest moment este într-un impas total. Ce ar putea să aleagă? Să plece fără să mai zică ceva sau să rămână și să îndure frigul care îți ajunge până la măduva oaselor?

     — Ar trebui să plecam amândoi, ploaia nu are de gând să înceteze. Suntem uzi leoarcă!

     — Nu îți mai pierde vremea cu mine!

     — Haide sus! zice destul de convingător. Pentru un adolescent asemănat de colegi cu un tocilar, Martin are destul de curaj în el. Nu îi răspund, dar îi fac semn din cap și mă ridic de pe banca care este complet udă. Hainele mele nu sunt nici ele mai prejos, dacă le-aș stoarce acum, mai mult ca sigur aș strânge mai mult de un litru de apă. Recuperez cumpărăturile de langă ușa de la intrare din bloc, din fericire acestea sunt intacte. Încep să urc scările cu viteza melcului fiind urmat de aproape de către Martin. Odată ajunși la etajul trei acesta se oprește în fața unui apartament, cel mai sigur aici locuiește.

     — Mulțumesc! Îi ofer un zâmbet cât se poate de sincer. Îmi zâmbește înapoi, iar când este pe punctul de a-mi spune ceva niște voci se aud dincolo de ușa în fața căruia stă Martin. Vocile se transformă în țipete, iar totul începe să răsune ca o ceartă de toată frumusețea. Acesta strâmbă puțin din nas, își așează părul ud și destul de ciufulit, iar apoi oftează pentru o fracțiune de secundă. Înainte de a-mi zice ceva, privește destul de îngândurat ușa din fața lui. Nu este prea încântat de ceea ce se întâmplă dincolo de ușă, dar cumva încearcă să se adapteze. Îi este rușine de mine, îi este frică că îl voi judeca în funcție de vocile de dincolo de ușă, care cel mai probabil sunt părinții lui.