Aiden (Needitată)

Dovadă de iubire

     Durerea reprezintă partea întunecată a unui om, iar uneori arătă umanitatea dintr-o persoană. Toți fug cu disperare de durere, iar când această îi ajunge din urmă, majoritatea o ascund. Ești întrebat dacă ești bine de către persoanele din jurul tău, iar tu zâmbești larg și le spui că niciodată nu ai fost mai bine. Crezi că dacă trăiești singur în durere, există șanse ca cei din jurul tău să nu fie atinși de ea. Dacă te rănești singur și accepți durere, asta nu înseamnă că cei din jurul tău sunt în siguranță în fața ei. La un moment dat până și cea mai fericită persoană dă nas în nas cu durerea.

     Dacă durerea arată în primă fază umanitatea cu ușurință, în a doua fază ea arată partea întunecată. Simți durere, știi cauza durerii și încerci să te fixezi singur. Nu este greșit să faci asta, ci doar metodele prin care vrei să te repari. Uneori se poate călca pe suflete doar pentru puțină fericire. Fix așa a făcut și Vivian, a fost așa orbită de durerea provocată de boala tatălui ei, încă a devenit oarbă în fața durerii. Nu i-a păsat câtă amărăciune provoacă în jurul ei, ci doar a căutat cu ardoare un remediu pentru toată suferința din sufletul ei. Și a reușit pentru scurt timp. Ca și durerea, fericirea nu este veșnică.

— Eu te-am iertat, tot ce trebuie să faci acum este să înveți să te ierți pe tine. O privesc pe Vivian atent după care mă ridic și îmi caut cu privirea motorul de pe partea opusă a străzii.

— Crezi că te mai pot căuta când am nevoie să vorbesc cu cineva? Se ridică de pe bancă și își șterge lacrimile, iar apoi un zâmbet fals îi apare pe buze. Sper că nu cer prea mult, știu că nu ar trebui să...

— Sigur! Ne mai vedem! Un mic zâmbet apare pe buzele mele, mă întorc pe vârfuri și mă îndepărtez ușor de ea. Uneori iertarea este cel mai bun medicament pentru un suflet plin de cicatrici. Dacă nu mă pot ierta pe mine încă, poate dacă încep să accept și alte persoane într-o zi voi fi dispus să fac acest pas.

— Mulțumesc din suflet! Strigă ea din spatele meu. De la un timp am lăsat prea mult bariera din jurul meu deschisă, iar uneori mă întreb dacă acest lucru nu o să mă coste scump.

    Privesc strada goală, iar tot ce îmi trece prin minte este faptul că undeva în sufletul meu nu mă mai simt singur. Majoritatea timpului din viața mea am fost plin de singurătate, dar acum pe o stradă pustie realizez că nu mai sunt așa. Timpul a trecut pe lângă mine, iar eu nici nu am realizat că ceva se schimbă înăuntrul meu. Am lăsat-o pe Emery să îmi intre în inimă, iar pe Martin să îmi devină un prieten bun. Surâd ușor la gândul că din nou gândesc prea mult. Trebuie să gândesc mai puțin uneori și să fac ceea ce simt.

    Pornesc în viteză pe străzile goale ale orașului și mă îndrept nerăbdător spre librărie. Chiar simt nevoia să mă pierd pentru câteva ore printre rafturile pline cu cărți. Simt o cutiuță în buzunarul de la geacă când încerc să o închei, deoarece vântul rece îmi lasă mici fiori. Dimineață am luat cutiuța cu mine ca să mă gândesc la cea mai bună decizie pe care eu o pot lua. Aceasta ascunde o mică brățară de aur care a aparținut mamei. În afară de verighetă și această brățară nu mai am nimic de la ea. Aceste două bijuterii îmi alimentează puțin amintirea ei. Odată ce ajung în fața librăriei, cobor și scot din buzunar brățară. O analizez secunde bune, în mintea mea deja alegerea este făcută. Intru pe ușa librărie, iar la vederea cărților zâmbesc larg.

— Văd că ai îndrăznit să vii și tu la muncă! rostește Seth din spatele casei de marcat, zâmbește larg, iar apoi se apropie ușor de mine. Arăți destul de bine, mă gândeam că te-ai mai îngrășat puțin. Ridic ușor din sprâncene la nonsensurile pe care le spune.