Aiden (Needitată)

I'm fine

— Te simți vinovat? Dacă faci asta, să știi că este greșit. Nu trebuie să te simți în acest fel, eu m-am distrat.

— Cum poți spune totul cu atât de multă ușurință? Ai fost rănit, cum poate fi asta considerată asta o distracție? Tonul lui Martin este puțin ridicat, iar starea lui de nervozitate arată cât de vinovat se simte.

— Asta? Nu e nimic, e doar o zgârietură. Nu este vina ta absolut deloc, Kieran este prea plin de sine și crede că totul îi este menit lui, iar ce s-a întâmplat astăzi a fost doar mâna destinului. Cumva după această mică dispută este posibil să înțeleagă că în viață nu este vorba doar despre el. Iar în cazul meu, m-am eliberat în mare parte. Vezi? În ambele cazuri totul este bine?

— Nu te înțeleg, de unde atâta calmitate de fiecare dată? Ești ca un izvor plin de calmitate.

— Nu suport să fiu agitat, dacă sunt agitat sau nervos în situații neplăcute, crezi că totul o să fie mai bine? Uneori trebuie doar să vezi toată imaginea de ansamblu și nu doar ce ai în fața ta.

— Cred că ți-a luat mult timp să devii așa.

— Nu, nu mi-a luat mult timp. Mama a fost exemplul perfect când vine vorba de calmitate. Ea mereu spunea că calmitatea în cele mai rele situații, este cea mai bună calitate a unui om.

— Mereu când vorbești de mama ta, atitudinea ta se schimbă.

— Da? Niciodată nu am observat asta.

— Presupun dacă deschid subiectul Emery, nu o să vorbești despre asta, nu?

— Am un motiv de nu poți vorbi despre asta? Afișez un zâmbet fals, faptul că Emery l-a ales pe Kieran în acel moment îmi lasă un gust amar.

— Știu că te-a deranjat faptul că a intervenit în acel moment, dar s-a gândit la tine mai întâi.

— Dacă așa zici tu, o să încerc să te cred! Mergem acasă? Mă ridic de pe bancă și îi fac semn lui Martin spre motor, acesta îmi urmează gestul și privește gânditor motorul din fața lui. Martin are dreptate, nu vreau să vorbesc în acest moment despre Emery.

— Ai de gând să mergi din nou cu viteza luminii?

— Depinde. Mă îndrept cu pași mărunți spre motor, iar Martin mă urmează fără să scoată nici un cuvânt. Îi înmânez casca, îi zambesc larg, iar el o analizează îndelung. Vrei să mergi acasă pe jos? Martin oftează ușor și se urcă pe motor cu viteza melcului, nici nu se așează bine și pornesc în viteză. Mâinile lui caută cu disperare ceva de care să se țină, iar eu râd la neîndemânarea lui.

     Am pornit în viteză, dar după am început să reduc din viteză. La început a fost doar o glumă neinspirată, dar acum mă gândesc la bunăstarea lui Martin. Privesc tot ce mă înconjoară în timp ce aștept la semafor, iar toate persoanele din jurul meu sunt într-o continuă fericire, aceștia zâmbesc ca și cum viața lor depinde de asta. Oare o să fiu și eu așa vreodată? Nici nu apuc să îmi răspund la întrebări, deoarece ajungem în fața blocului nostru. Două siluete cunoscute îmi sar în ochi, iar eu sunt tentat să merg mai departe. Dar nu fac asta, niciodată nu am fugit de nimic și nici nu vreau să încep de acum. Privesc cele două siluete cu mult dispreț, dar totuși un mic zâmbet nu întârzie să apară. Cred că astăzi toți s-au vorbit să îmi facă ziua un calvar.

— Nici aici nu scap de tine? Acesta oftează scurt, iar apoi începe să vorbească.

— Cât crezi că o să strâng după tine?

— Strângi după mine? Mâ faci să râd, iar tu Angela ce te ascunzi în spatele lui? Brusc te sperii de mine? Surâd ușor în timp ce îl privesc pe Martin, acesta mă privește, dar eu îi fac un semn subtil prin care îi transmit că nimic rău nu se va întâmpla.