Aiden (Needitată)

Fight?

— Eu te sfătuiesc să nu! Crede-mă nu vrei să îi vezi acea latură, este foarte înfricoșătoare.

— Martin eu trebuie să plec, vrei să mă întorc după ședință și să te iau? Îmi iau geaca de piele din cuier, iar Martin mă urmează și îmi aduce cheile.

— Nu, pot veni la liceu cu autobuzul. Nu vreau să te pun pe drumuri. Ne vedem mai târziu atunci!

— Cum vrei, pe mai târziu.

    Cobor scările în viteză, dar în mă opresc în fața blocului. Acum câteva ore bune, în acest loc îmi exteriorizam durerea. Zâmbesc ușor la imaginea de aseară, iar apoi mă îndrept ca un vârtej spre motor. Sper să aud niște vești bune astăzi, îmi doresc prea mult să o văd pe Izy. Pornesc în viteză pe străzile umede ale orașului, ca de fiecare dată din cauza vitezei, oamenii și mașinile sunt doar niște imagini șterse. În aproximativ zece minute ajung în fața cabinetul doamnei psiholog. Oare va veni timpul când acest loc va fi doar o amintire?

— Bună dimineața! Intru în cabinetul doamnei psiholog. Aceasta soarbe ușor din cafeau din fața ei, iar apoi îmi face semn să mă așez.

— Bună dimineața, Aiden! Te-aș servi cu o ceașcă de cafea, dar știu că nu îți place.

— Nu credeam că ați reținut acest lucru, mai ales că este un lucru nesemnificativ.

— Nu este un lucru nesemnificativ să știi preferințele unei persoane, te-ai gândit la asta? Își așează ochelarii de vedere la ochii, iar apoi mă privește curioasă. Cearcănele îi sunt destul de vizibile, semn că nu a dormit prea bine și că este posibil să treacă printr-o perioadă mai grea. Iar asta mă determină să aleg să nu îi creez vreo neplăcere.

— Sincer, nu m-am gândit la acest aspect niciodată. Credeți că îmi puteți spune despre Izy mai întâi?

— Eu aș prefera să vorbim despre situația lui Izy la sfârșitul ședinței, nu vrei să facem așa?

— Am nevoie să știu ce se întâmplă cu ea, chiar dacă o pot vedea mai târziu.

— În legătură cu acest lucru, nu o mai poți vedea pe Izy. Am încercat să trag niște sfori, dar cineva îmi tot pune piedici. Dar nu îți face griji, o să mai încerc să îți fac rost de câteva momente cu Izy.

— Mulțumesc! Să înțeleg că nu există nici cea mai mică șansă ca Izy să rămână cu mine, nu? Privirea doamnei psiholog mă evită, nici nu îmi mai trebuie un răspuns. Ochii ei m-au informat cu tot ce am nevoie.

— Nu, nu au cum să lase un copil un grija unui alt copil. Nu ai un job stabil și nici cu un salariu care ar putea să întrețină un copil pe termen lung.

— Dar pot munci, îmi pot lua mai multe job-uri part time.

— Asta ar însemna să renunți la educația ta, nu? Privirea ei cade pe mine, se vede că îi este greu să îmi spună toate aceste lucruri.

— Nu contează, aș face orice să o am pe Izy înapoi. Ea este familia mea, ea a fost acolo când aveam cea mai mare nevoie.

— Dar te-ai gândit că ar putea fi adoptată de către o familie care îi poate oferi totul?

— Asta este exclus! Eu o să plec acum, continuăm data viitoare! Mă ridic de pe scaun, îmi iau geaca și caut ieșirea. Totul în capul meu începe să se amestece, nici măcar nu știu unde este amărâtă aia de ușă.