Aiden (Needitată)

Non-prieteni

   — Tu mă asculți măcar?

    — Sigur! mint fără nicio remușcare.

    — Acum că ți-am arătat esențialul, ai mai dori să îți arăt ceva?

    — Nu. Mulțumesc! Îmi aruncă o privire suspicioasă de parcă ar ști că aș vrea să caut un loc anume. Oare pe lângă faptul că vorbește mult, poate citit și gânduri? Vreau să găsesc biblioteca, un loc liniștit, extrem de potrivit pentru mine. Dacă nu prea îmi plac oamenii, asta nu însemna că nu pot citi cărți scrise de ei. Unele cărți sunt minunate, îți ating sufletul, iar uneori îl mângâie ușor și ți-l alină, făcând durerea să dispară.

    — Bine atunci, eu o să plec spre prima oră.

    — De fapt, stai! Ar fi un loc pe care aș vrea să mi-l arăți.

   — Ce? rostește curioasă, având în permanență acel zâmbet extrem de enervant. Chipul i se luminează, iar ochii i se măresc instant. Acum văzându-i o parte din fericire, mă întreb dacă este bine că i-am zis să îmi arate un anumit loc.

    — Biblioteca.

    — Vrei să îți arăt biblioteca? Ridică ușor din sprâncene și așteaptă un răspuns din partea mea, ca să se asigure că a auzit bine locația.

    — Da.

    — Nu mă gândeam că un băiat așa ca tine citește, nici în vise nu mi-am imaginat așa ceva.

    — Nu citesc, dar în bibliotecă este mult mai liniște ca să pot dormi, acolo sigur nu o să fiu deranjat de o persoană ca tine.

    — Ca mine? spune confuză, dar amuzată. Ce este în neregulă cu mine? Nu îi răspund la întrebare, dar totuși îi arunc o ultimă privire sugestivă înainte de mă întoarce cu spatele la ea și de a mă îndrepta spre prima oră. O să am timp destul să găsesc biblioteca și de unul singur într-una din aceste zile.

     Îmi analizez repede orarul și observ că prima oră am literatură. Se pare că încep în forță încă din prima zi. Înainte de a intra în clasă, bat ușor la ușa ca un copil educat ce sunt, iar apoi intru ușor sub privirile curioase ale profesoarei și a celorlalți elevi. Analizez și eu la rândul meu încăperea și persoanele prezente în ea. După modul cum elevii stau în bănci, pot presupune că această profesoară este una dificilă.

     — Bună ziua! rostesc cu o voce puțin răgușită. Privesc plictisit încăperea în căutarea unui loc liber înainte ca ea să îmi zică acest lucru.

    — Bună ziua! Clasă acesta este noul vostru coleg, Aiden Miller! Ai vrea să ne spui ceva despre tine?

    — Nu.

    — Poftim? zice ea cu puțină severitate în glas, pentru a mă speria puțin. Acesta este unul dintre multiplele motive pentru care eu nu agreez persoanele. Profesoara de aici de fața încearcă să mă constrângă într-un fel, vrea să îmi inspire puțină frică doar pentru a-mi arăta că ea este la conducere, iar eu sunt un simplu pion.

     — Nu, ați vrea să mai repet odată?

     — Ia loc Aiden! zâmbește fals și îmi face semn spre câteva locuri libere. Îi zâmbesc și eu la rândul meu înainte de a mă așeza pe locul liber din spatele clasei, iar apoi îmi scot cartea și caietul din geantă. Literatura îmi place, dar se pare că voi avea o viață grea cu profesoara de față. Nu am făcut o impresie bună așa cum ar fi dorit doamna psiholog, iar asta este posibil să mă coste. Profesoara predă în liniște, până când aceasta este distrusă de către eleva, care mi-a arătat liceu acum minute bune. Întră în clasă asemenea unui vârtej și îi înmânează profesoarei un bilețel.

     — Mă scuzați, a intervenit o problemă.

     — Stai fară griji Emery!

     Și așa arată elevul model, un elev care lasă o impresie bună chiar atunci și când întârzie. Doamna psiholog ar fi atât de mândră de mine, am învățat să analizez și dintr-o perspectivă pozitivă lucrurile. Toată ora am scris, iar la final nu a lipsit și veșnica temă. Avem de făcut un eseu de analiză pe baza unei cărți.

     Înainte de a ieși din clasă, profesoara îmi aruncă o privire puțin amuzată. Probabil se gândește că nu mă voi descurca cu tema, dar spre ghinionul ei, eu citesc multe cărți și ce e și mai surprinzător este că eu lucrez la o librărie, iar cărțile îmi sunt a doua casă. Îmi place să citesc tot felul de cărți, cu ajutorul lor pot uita pe moment de viața mea jalnică, iar uneori îmi place să scriu despre modul cum percep eu viața. 

     În acest mod îmi pot crea propria mea lume, un univers în care toate lucrurile se realizează după bunul meu plac. Sunt așa prins în gândurile mele, încât nici nu îmi dau seama că cineva se holbează la mine cu multă insistență, până când nu îmi este rostit numele de un glas vesel.

     — Aiden!

     — Ce dorești?

      — Vreau să îți prezint prietenii mei. El este Caleb, artistul nostru, Kyele frumosul găștii, Martin tocilarul, iar fata asta minunată de aici este Miley. Iar pe mine mă știi, deci nu o să mă mai prezint. Gașcă el este Aiden!

     — Bună, rostesc ei în cor.

     — Bună, zic eu în timp ce mă ridic de pe scaun, dar în momentul când vreau să ies din clasă apare un alt profesor. Mă așez la loc sub privirile reci ale prietenilor lui Emery, să fiu sincer îmi place această situație. De acum înainte mai mult ca sigur nu se vor mai gândi să vorbească cu mine, iar asta înseamnă liniște. Următoarele ore au fost destul de plictisitoare, în afară de literatură nimic nu m-a mai ținut treaz. Am pus capul pe bancă și așa am stat până la sfârșitul orelor.

     Îmi iau geanta ușor de pe spătarul scaunului și mă îndrept repede spre ieșire, doar pentru a nu mai face contact cu alte persoane. Holurile liceului sunt pline de elevi și de o imensă gălăgie. În drumul meu spre ieșire mai multe persoane vor să socializeze cu mine, dar eu pur și simplu trec pe lângă ele asemenea unei fantome. Privesc ceasul de la mână și observ că este posibil să întârzii la ora de consiliere. Îmi așez casca, iar când vreau să pornesc două siluete se materializează în fața mea. La câțiva centrimetri distanță Emery și cu prietena ei, Miley îmi zâmbesc larg. O privesc confuz, dar și putin nervos deoarece îmi taie calea și nu pot porni.

     — La revedere Aiden! rostește Emery zâmbind. Cred că fata asta suferă de atenție acută, altfel nu îmi pot explica cum de face astfel de lucruri.

     — La revedere!

     Doamna psiholog, trebuie să înțeleagă că nu e nevoie să îmi bage prieteni pe gât. Atâta timp cât eu nu vreau asta, ea nu are nici un drept să îmi facă asta. Odată ajuns în salonul dumneaei, mă așez pe scaun și o privesc plictisit. Zâmbetul de pe fața ei mă anunță că ora aceasta va fi plină de întrebări stupide și că trebuie să mă pregătesc.

     — Cum a fost în prima zi la un nou liceu?

     — Bine.

     — Ti-ai făcut prieteni ?

     — O grămadă.