Aiden (Needitată)

My pain

      Știi ce fel este să te doară totul pe dinăuntru, să te sfâșie în cel mai urât fel, să simți că totul ar putea lua sfârșit numai când bătăile inimii tale ar înceta pentru totdeauna? Viața este atât de crudă când vine vorba de persoana mea, încât am început să cred că în lumea aceasta nu este loc și pentru mine. Dar ce aș putea face în fața unei lumi, care nu îmi oferă nici cea mai mică șansă la măcar o singură replică?

    Este simplu de răspuns la aceasta întrebare, ori las evenimentele din viața mea jalnică să mă controleze, ori încerc să le controlez eu pe ele. Sincer, cred că sunt undeva pe la jumătate, dar defapt cred că mint doar ca să îmi creez o stare de bine. Sunt o persoană slabă chiar dacă fizicul meu arată contrariul. Evenimentele din viața mea mă controlează mai mult decat aș vrea, chiar dacă eu încerc din răsputeri să fiu măcar la jumătate. Uneori mă simt singur în această lume teribil de respingătoare. Și mă macină pe dinăuntru să știu că ar fi fost posibil să am o altă viață, posibil una mai bună. Dar sigur mai rea ca pe cea pe care am trăit-o și încă o trăiesc, niciodată.

     Sufletul meu este plin de o goliciune imensă, iar întunericul care îl umple te poate face să simți până și cele mai înfricoșătoare coșmaruri. Uneori este plăcut să hoinărești singur prin întuneric, deoarece te face să te simți în siguranță. Iar cel mai frumos lucru este că îți alină până și cea mai adâncă durere.

     Dar uneori sunt și momente în care încerci să scapi, și simți că nu mai ai nicio scăpare în fața întunericului din sufletului tău. Totul este asemenea unui vis urât din care te chinui cu ardoare să te trezești. Dar totuși orice din ceea ce ai putea face este în zadar, iar asta te face să te simți un nimic.

     Oftez ușor și mă întind ușor în pat în timp închid ochii pentru o clipă, iar gândurile încep jucăuș să îmi hoinărească prin minte, din nou. Sentimentul de singurătate își face simțită prezența din plin în acest moment, respirația îmi scade și crește ușor. Iar bătăile inimii se aud ca un ecou asurzitor în camera goală.

     Sufletul, inima, corpul, mintea, mai bine zis eu sunt plin de ură și de durere. Dar asta nu înseamnă că m-am transformat într-o persoană fară pic de energie și fără pic de sentimente, ci din contra sunt chiar în pragul de a deveni un monstru, un monstru cu sentimente.

      Îmi închid ochii în speranța că voi adormi cât mai curând, dar liniștea prea apăsătoare mă face să înnebunesc în acest moment, sunt prea tulburat, amețit  și gânditor. Nici nu știu ce îmi crează aceste trăiri insuportabile, de obicei nu sunt așa. Niciodată nu îmi arăt slăbiciunile în fața oamenilor, deoarece am prea multe. Iar ei, oricând ar putea profita de ele și m-ar putea distruge încet. Așa că prefer să iau o atitudine misterioasă și dură, astfel încât să pot alunga persoanele care mă înconjoară.

     Surâd ușor la gândul că mâine încep ultimul an de liceu și să fiu sincer nu sunt prea entuziasmat. Nu e mare diferență între școala de corecție și un amărât de liceu, la ambele ești obligat să înveți o grămadă de lucruri nefolositoare. Cam 60% din ceea ce ni se spune la școală este cel mai probabil să nu folosim niciodată acele informații.

Până la urmă ce este școala? Este un loc în care adulții încearcă să ne bage în cap conceptul lor despre viață și multe alte lucruri cu care sigur nu ne vom confrunta în viață. Niciodată nu o să vezi pe cineva care cere la magazin radical dintr-o pâine sau lapte factorial. De ce nu ne învață cum să ne pregătim pentru eventualele probleme pe care le putem înfrunta de-a lungul vieții?

     De abia aștept să fiu noul coleg al unor adolescenți pentru care popularitatea, atragerea excesivă a atenției, iar regele și regina balului sunt principalul scop. Urăsc persoanele de genul acesta, dar de fapt mint, eu disprețuiesc aproximativ toate persoanele. Nu este ca și cum toate persoanele mi-ar fi făcut ceva rău, dar mereu poate exista o mică șansă să o facă exact când mă aștept mai puțin și în plus îmi este mult mai bine singur.

     Singuratatea, uneori poate fi un lucru atât bun, așa cred, chiar dacă teama cea mai mare a mea este ca nu cumva să rămân singur în această lume. Ea poate fi un mod de autocunoaștere în care tu poți discuta în liniște cu eul tău, un mod în care inima ta poate să răsufle ușurăta de o posibilă evitare a unei iubiri care ar duce spre un eșec. Dar mai ales un loc în care pur și simplu ești adevăratul tu.

     Privesc cu o lene excepțională ceasul de pe noptieră, iar când văd că acesta indică ora unu și jumătate, îmi dau seama că am pierdut noțiunea timpului gândindu-mă la cele mai întunecate judecați ale mele. Încă o noapte pierdută printre gânduri care mă urmăresc parcă de o eternitate. Zâmbesc ușor în întuneric, iar apoi îmi închid ochii greoi, așteptând să ajung în lumea viselor. Vise sau coșmaruri, pentru mine nu există diferență între ele. Deoarece deja trăiesc coșmarul vieții mele.