Soarele puternic mă face să îmi las privirea spre pământ, sau doar este doar o scuză pe care am găsit-o? Oftez ușor, nici nu știu de când timp mă aflu pe această bancă. Am impresia că au trecut ani de când sunt aici, dar în realitate au trecut doar douzeci de minute. Îmi ating rana de buză, iar mici furnicături apar în zona respectivă. Îmi privesc mâna, iar lichidul roșu strălucește frumos sub mângăierea soarelui. Surâd pentru câteva secunde, faptul că Emery m-a dat la o parte din nou mă face să zâmbesc. Acum nu știu dacă sunt eu prea nebun de pot zâmbi în această situație, sau dacă este doar o reacție care să îmi ascundă faptul că îmi pasă.
De la un timp nici nu știu ce tot ce se întâmplă cu mine, încep să mă înstrăinez de Aiden pe care eu îl știu. Am început să mă gândesc și la alte persoane, dar mai ales am început să mă gândesc cum să fac totul cât mai bine astfel încât să nu rănesc persoanele apropiate mie. Înainte nici măcar nu puteam să las o singură persoană în jurul meu, dar mai ales să mă gândesc la bunăstarea lor. Am început să fiu slab...foarte slab. Las totul să mă afecteze prea repede, iar faptul că începe să îmi pese de alte persoane se întoarce la mine ca un bumerang al durerii. Așa începe totul, mai întâi un gram de afecțiune, iar după ce începi să faci cunostință cu puțină încredere sau fericire și la sfârșit întâlnești în mare parte dezamagire. Toată viața am încercat să fug de așa ceva, am reușit o perioadă destul de lungă de timp, dar acum peretele din jurul meu întâmpină câteva probleme.
— Aici ești, știi cât te-am căutat? rostește Martin, se așează lângă mine obosit, ca și cum ar fi alergat la maraton. Ești bine?
— Eu sunt foarte bine, dar tu ești? Surâd ușor la acest Martin obosit, niciodată nu am crezut că alergatul poate crea o variata a unui Martin caraghios.
— Eu trebuie...să îmi revin! Doamne cât am alergat, sper să nu mai fac asta niciodată. Îl privesc amuzat pentru câteva secunde bune, iar apoi îmi întorc privirea în momentul când Martin adoptă o atitudine serioasă. Aiden ești rănit, hai să mergem să luam ceva să nu rămână semn. Te doare?
— Ți-am spus deja, eu sunt bine! Cred că tu ai nevoie de ajutor, nu arăți prea bine.
— De ce încerci mereu să pari că ești bine și că nu îți pasă când defapt îți pasă? Și să nu uităm, de ce mereu zici că ești un monstru? Martin adoptă o atitudine foarte serioasă, iar apoi începe să bată cu piciorul în pământ.
— Devii pe zi ce trece mai bun la pus întrebări, cumva te gândești cu o zi înainte la ele?
— Nici nu știu de ce mai încerc...
— Vezi tu, mereu sunt bine! Indiferent dacă viața mea este bună sau rea, asta mă caracterizează. Îmi pasă? Este posibil să îmi pese, dar nu vreau să arăt asta. În momentul când arăți faptul că îți pasă, oamenii tind să îți taie aripile. Viața este până la urmă un de supraviețuire și nimic mai mult.
— Mi-ai zis că mă gândesc la întrebări cu mult înainte de a le ți le zice, așa faci și tu cu răspunsurile tale mult prea profunde?
— Cine știe? Poate că da, poate că nu.
— Ai omis o întrebare! Martin își aranjează părul din două mișcări stângace, iar apoi mă privește cu multă atenție.
— Oh, te referi la faptul că mă consider un monstru. Păi nu sunt? Ai văzut acum câteva minute cum este cu adevărat monstrul, ce dovezi mai dorești?
— Ai reacționat așa deoarece ai fost provocat și să nu mai zic că ai fost și lovit, iar toate astea s-au întâmplat din vina mea...Martin își lasă privirea spre pământ, privirea lui este atât de plină de vinovație încât mă face să zâmbesc.
— Te simți vinovat? Dacă faci asta, să știi că este greșit. Nu trebuie să te simți în acest fel, eu m-am distrat.
— Cum poți spune totul cu atât de multă ușurință? Ai fost rănit, cum poate fi asta considerată asta o distracție? Tonul lui Martin este puțin ridicat, iar starea lui de nervozitate arată cât de vinovat se simte.
— Asta? Nu e nimic, e doar o zgârietură. Nu este vina ta absolut deloc, Kieran este prea plin de sine și crede că totul îi este menit lui, iar ce s-a întâmplat astăzi a fost doar mâna destinului. Cumva după această mică dispută este posibil să înțeleagă că în viață nu este vorba doar despre el. Iar în cazul meu, m-am eliberat în mare parte. Vezi? În ambele cazuri totul este bine?
— Nu te înțeleg, de unde atâta calmitate de fiecare dată? Ești ca un izvor plin de calmitate.
— Nu suport să fiu agitat, dacă sunt agitat sau nervos în situații neplăcute, crezi că totul o să fie mai bine? Uneori trebuie doar să vezi toată imaginea de ansamblu și nu doar ce ai în fața ta.
— Cred că ți-a luat mult timp să devii așa.
— Nu, nu mi-a luat mult timp. Mama a fost exemplul perfect când vine vorba de calmitate. Ea mereu spunea că calmitatea în cele mai rele situații, este cea mai bună calitate a unui om.
— Mereu când vorbești de mama ta, atitudinea ta se schimbă.
— Da? Niciodată nu am observat asta.
— Presupun dacă deschid subiectul Emery, nu o să vorbești despre asta, nu?
— Am un motiv de nu poți vorbi despre asta? Afișez un zâmbet fals, faptul că Emery l-a ales pe Kieran în acel moment îmi lasă un gust amar.
— Știu că te-a deranjat faptul că a intervenit în acel moment, dar s-a gândit la tine mai întâi.
— Dacă așa zici tu, o să încerc să te cred! Mergem acasă? Mă ridic de pe bancă și îi fac semn lui Martin spre motor, acesta îmi urmează gestul și privește gânditor motorul din fața lui. Martin are dreptate, nu vreau să vorbesc în acest moment despre Emery.
— Ai de gând să mergi din nou cu viteza luminii?
— Depinde. Mă îndrept cu pași mărunți spre motor, iar Martin mă urmează fără să scoată nici un cuvânt. Îi înmânez casca, îi zambesc larg, iar el o analizează îndelung. Vrei să mergi acasă pe jos? Martin oftează ușor și se urcă pe motor cu viteza melcului, nici nu se așează bine și pornesc în viteză. Mâinile lui caută cu disperare ceva de care să se țină, iar eu râd la neîndemânarea lui.
Am pornit în viteză, dar după am început să reduc din viteză. La început a fost doar o glumă neinspirată, dar acum mă gândesc la bunăstarea lui Martin. Privesc tot ce mă înconjoară în timp ce aștept la semafor, iar toate persoanele din jurul meu sunt într-o continuă fericire, aceștia zâmbesc ca și cum viața lor depinde de asta. Oare o să fiu și eu așa vreodată? Nici nu apuc să îmi răspund la întrebări, deoarece ajungem în fața blocului nostru. Două siluete cunoscute îmi sar în ochi, iar eu sunt tentat să merg mai departe. Dar nu fac asta, niciodată nu am fugit de nimic și nici nu vreau să încep de acum. Privesc cele două siluete cu mult dispreț, dar totuși un mic zâmbet nu întârzie să apară. Cred că astăzi toți s-au vorbit să îmi facă ziua un calvar.
— Nici aici nu scap de tine? Acesta oftează scurt, iar apoi începe să vorbească.
— Cât crezi că o să strâng după tine?
— Strângi după mine? Mâ faci să râd, iar tu Angela ce te ascunzi în spatele lui? Brusc te sperii de mine? Surâd ușor în timp ce îl privesc pe Martin, acesta mă privește, dar eu îi fac un semn subtil prin care îi transmit că nimic rău nu se va întâmpla.
— Am auzit că ai un comportament urât față de această doamnă, așa rău ai ajuns? Aiden ai ajuns un copil cu probleme grave, te-ai gândit să mergi la un psiholog?
— Ai de gând să îmi recomanzi unul?
— Din cauza ta Izy nu o să se mai întoarcă niciodată la mine, știai asta?
— Da, crede-mă oriunde o să se ducă o să îi fie mai bine decât cu tine. Mai aveți altceva de spus? Nu de alta, dar fețele voastre mă plictisesc îngrozitor.
— Încă nu ai de gând să mă respecți cât de puțin? Sunt tatăl tău până la urmă și trebuie să mă respecți!
— Vrei respect? Tu glumești nu? Îi analizez pe cei doi, iar apoi îmi schimb atitudinea. Până la urmă care este scopul vostru aici?
— Eu am venit să îți spun să te îndepărtezi de Emery și de familia ei, nu vreau să aduci ghinion și în noua mea familie. Unde te duci, ghinionul te urmează!
— Și tu Angela?
— Am de gând să te denunț la poliție pentru agresiune verbală! Lasă privirea spre podea, îi analizez repede micile gesturi în speranța că o să descoper mici indicii despre adevăratele ei intenții.
— Asta este alegerea ta, sau domnul de lângă tine ți-a promis ceva anume? Angela este foarte ușor de citit, niciodată nu a reușit să ascundă de mine adevăratele ei intenții. Iar de Maison nu mai zic, îl știu ca pe o carte deschisă, el este cea mai previzibilă persoană pe care o cunosc.
— Angela nu trebuie să îți răspundă ție la întrebări, nu meriți nici atât! Ridic ușor dintr-o sprânceană și o privesc gânditor pe Angela. Chiar dacă eu și cu ea nu ne-am prea înțeles în ultimul timp, știu că ea are cât de cât conștiință și că nu poate uita ce am făcut pentru ea.
— Uneori oamenii te pot surprinde, nici eu am crezut asta până de curând. Ochii mei o țintuiesc pe Angela, privirea îi cade spre podea, iar regretul începe să i se vadă pe față.
— Îmi pare rău Aiden, chiar regret absolut tot! Lacrimile încep să îi curgă șiroaie în timp ce se apropie de mine. În tot acest timp te-am învinovățit pe tine când defapt eu am fost de vină. Aceasta cade în genunchi și începe să plângă, o privesc de sus pentru câteva secunde, iar apoi mă aplec și o ridic. Rimelul îi acoperă jumătate din fața, iar rujul îi este înșirat în jurul buzelor. N-nu am realizat până acum ceva timp, dar...
— Ce tot faci? Maison se rostește la ea în timp ce o apucă strâns de braț și o întoarce brusc spre el. Brutalitatea lui iese la iveală din nou, nu s-a schimbat absolut deloc. Locul de pe brațul Angelei de unde strânge Maison începe să se roșească, iar ea scapă un mic scâncet.
— Ai rămas absolut la fel, nici un gram din tine nu s-a schimbat. Îi apuc mâna care o strânge pe Angela de braț și i-o îndepărtez cu putere. Așa tratezi tu o femeie? Martin ia-o pe Angela de aici, eu și acest gentleman trebuie să purtam o mică discuție. Martin aprobă din cap și intră cu Angela în bloc. Unde am rămas? A da, vorbeam despre gentlemanul din tine.
— Încerci să faci glume pe seama mea?
— Încerc? Surâd ușor sub privirile arzătoare ale lui. Nervozitatea lui crește cu fiecare secundă trecută. Maison a rămas absolut la fel, încă are acele ieșiri pe care le avea și cu mama. Când l-am înfruntat pentru prima dată m-am ales cu niște răni frumoase în zona coastelor, dar acum sunt mai mare și mai puternic. Acum nu mai poate să se atingă de mine.
— Încrederea ta excesivă în tine o să de distrugă!
— Așa cum au făcut banii și alcoolul din tine? Maison își pune mâinile în cap pentru câteva secunde, își strânge cu putere pumnii, iar când este pe punctul de a zice ceva continui eu să vorbesc. Încă ești supărat că nu ai putut pune mâna pe banii familiei mamei? Maison este cel mai lacom om. Nu poate rezista în fața banilor, banii îl trag ca un magnet, dar ei fug de el.
— Știi că dacă nu ai fi fost tu, într-un sfârșit aș fi convins-o pe mama ta să se întoarcă înapoi la familia ei și să le ia toții banii.
— Încă te mai gândești la acei bani? Tu chiar ești ceva. Încă mă învinovățești pe mine de greșelile tale? Zâmbesc larg în timp ce mă sprijin de peretele blocului. Maison nu a iubit-o pe mama, tot ce a vrut au fost banii familiei ei, dar planurile nu i-au ieșit absolut deloc. Acesta a făcut niște manevre care nu i-au prea încântat pe părinții mamei, iar când aceștia l-au izgonit, mama la urmat. Asta a fost cea mai mare greșeală a ei, faptul că a urmat o cale oarbă a distrus-o. A crezut că Maison își va reveni, dar nu s-a întâmplat asta niciodată.
— Sunt sigur că tu îi ai! Te-ai întâlnit cu părinții ei și le-ai cerut bani, nu-i așa?
— Ai de gând să îmi ceri mie bani? Eu credeam că ai venit să îmi oferi tu ca să mă îndepărtezi de noua ta familie, exact ca în acele telenovele de dragoste.
— Cum de m-am putut gândi că le-ai cere bani, un pămpălău ca tine nu prea știe ce să facă.
— Ai terminat? Nu de alta, dar tot ce spui mi se pare amuzant. Toată această situație mă amuză rău de tot, chiar am uitat tot despre gândurile supăratoare pe care le-am acumulat astăzi.
— Te crezi amuzant? Se apropie de mine ușor și mă privește direct în ochi. Când eram mic de fiecare dată când făcea acest lucru mă intimida foarte tare. Pe atunci îmi lăsam privirea în pământ și începeam să plâng. Dar timpul a trecut, iar obiceiurile s-au schimbat. Aiden mă crezi așa fraier?
— Da! Ți-ai aflat răspunsul la întrebare, deci poți pleca? Nu știu de ce mă tot deranjezi. Vrei bani? Nu am, nu m-am întâlnit cu nimeni și nu am luat nimic. Eu nu am familie, nu am nimic, deci presupun că înțelegi că nu aș avea de unde să iau așa ceva.
— Nici nu știu de ce am avut grijă de tine, este clar că nu ești fiul meu! Mai mult ca sigur ea m-a înșelat cu alții, nu este posibil că tu să fi copilul meu. Îmi mușc cu putere buza inferioară, monstrul din mine încearcă să iasă din nou la suprafață. Mă controlez cu greu, nu suport ca nimeni să vorbească urât de mama. Rana de la buză mi se redeschide, iar când simt gustul de sânge, zâmbesc.
— Nici nu ești tatăl meu! Pentru mine ești un mare nimic! Acesta mai face un pas de mine, se uită în jurul lui, iar văzând că nu este nimeni își scoate pistolul. Se apropie și mai aproape de mine și îl fixează spre abdomenul meu. În această poziție nimeni nu îl vede. Când simt pistolul, încep să zâmbesc.
— Te pot distruge în acest moment fără ca nimeni să știe cine este defapt cel care a început primul. Tu m-ai atacat, iar eu m-am apărat, nu-i așa? Maison niciodată nu a stat bine la capitolul nervi, odată ce devine nervos este ca o bombă cu ceas. Dar din păcate pentru el, eu nu fug de nimic.
— Și ce te oprește? Eu sunt aici, tu ești aici, iar nimeni nu ne vede. Te provoc!