Fumul intens de țigară îmi invadează toate simțurile, iar plămânii îmi sunt sufocați ușor de acest viciu care creează dependență. Chiar dacă stiu că țigările nu sunt bune, aleg să mă sting ușor alături de ele. Sincer, analizând tot ce mi se întâmplă, nu îmi pot da seama ce reprezintă această continuă durere din piept. În anumite momente am impresia că inima mea vrea să îmi iasă din piept, deoarece nu mai poate rezista acestei dureri sufocante.
Inima și mintea îmi sunt pline de o goliciune imensă, iar cea ceea ce doare cel mai tare este faptul că nu știu ce îmi cauzează aceste răni adânci. Închid ochii ușor, iar la scurt timp arunc a treia țigară din ultimele zece minute. Cu fiecare țigară terminată, am crezut că toată această durere care îmi străpunge sufletul o să dispară, dar m-am înșelat amarnic. Emery a făcut în așa fel încàt eu să mă pierd prin propriile mele sentimente, iar acest lucru nu este un gest prea frumos.
M-am gândit mult la reacția ei și la modul cum m-a îndepărtat brusc, dar nu am găsit un argument care să îmi alimenteze toate curiozitățile. Gândul că există șansa ca Emery să se fi jucat cu mine mă face să zâmbesc, dar să mă și simt ca un ultimul ratat de pe pământ. Odată ce începi un joc cu un monstru, trebuie să fi sigur că vor exista și consecințe, iar Emery sigur va simți pe pielea ei iadul din ochii mei.
După vreo zece minute, deschid ochii și sunt lovit din nou de această crudă realitate. De la un timp am început să mă gândesc la faptul că fiecare persoană are nevoie de un vis, ca să suporte realitatea. Dar nu știu dacă este chiar așa, dar totuși, de ce noi oamenii încercam să fugim de această realitate? Încercam să ne construim propria noastră lume magică, deoarece viața reală este destul de tragică.
— Țigările nu îți rezolvă problemele sau necazurile! zice Martin, în timp ce se așează lângă scaunul liber de lângă mine. Îmi ia țigările și le analizează preț de câteva secunde, iar apoi le aruncă pe masa din balcon.
— Dar mă relaxează, de asta am nevoie în acest moment! Să fiu sincer nici nu îmi amintesc când am cumpărat și acest pachet, dar este sigur că am exagerat puțin cu fumatul.
— Ce este cu tine? Ești rănit?
— Eu, rănit!? Nu, niciodată! Doar sunt în perioada când inima mea se îngheață la loc, iar asta mă afectează puțin. Dar, te asigur că în următoarele ore voi fi din nou eu.
— Aiden nu e bine să te închizi în tine!
— Dar cine a zis că o să mă închid în mine? O să fiu ca un aisberg. Rece și de neclintit! Trag din țigară cu putere, iar apoi privesc fumul cu foarte mare atenție. Vorbăreței nu îi place faptul că fumez, iar eu fac exact opusul. Acest gest cumva mă aduce mai aproape de ea, un gest puțin copilăresc, dar care mă face să mă simt eu.
— Să înțeleg ca până acum nu a fost nimic? Ai fost doar un mic cub de gheață? Dacă este așa, atunci nu știu cât de rău poate fi.
— Martin, tu nu vei cunoaște acea parte din mine. Nu cred că aș fi spus asta vreodată, dar te consider prietenul meu.
— Nici nu știi cât de mult mă bucur să aud asta. În ultimul timp m-am simțit așa de singur...Dar, vreau să îți mulțumesc din suflet pentru că mă lași să stau cu tine. Nu știu cum să te răsplătesc, bani nu am și...
— Ușurel! Prima dată este gratis! Și să știi că poți vorbi cu mine, absolut despre orice. Am învățat să fiu un bun ascultător, chiar dacă nu se vede.
— Mulțumesc! Aiden, de ce nu pot fi ca tine?
— O întrebare foarte bună, Martin. Știi de ce? Deoarece în mine zace un monstru, pe când tu ești o persoană prea bună.
— Crezi că bunătatea ne poate distruse pe noi oamenii?
— Cu siguranță! Nu spun că bunătatea este un lucru rău, dar uneori anumite persoane, odată ce găsesc bunătatea în cineva, încearcă să profite și să distrugă totul. La fel este și cu încrederea, cel ce oferă încredere absolută, inevitabil va fi rănit.
— Vrei să spui că ar trebui să nu avem încredere în nimeni? Ochii lui mă privesc cu atenție, iar mâinile împreunate arată faptul că cumva aceasta discuție îl atinge.
— În primul rând să ai încredere în tine, restul vine pe drum.
— Chiar sunt invidios pe viața ta!
— Te rog, niciodată să nu fi! Nu întreba de ce, dar îți spun că în lumea mea nu prea există fericire, zicându-i toate aceste lucruri mă ridic de pe scaun și îmi recuperez geaca de piele de pe canapea.
— Unde pleci?
— Trebuie să o iau pe Izy de la școală. În aceste zile am cam lipsit din viața ei, iar asta nu este prea bine. Astăzi eu și cu Martin am sărit peste ore, amândoi suntem prea cu capul în nori pentru a merge la liceu. Așa că am hotărât să chiulim azi.
— Eu o să pregătesc câte ceva, îți pot folosi bucătăria?
— Ce întrebare este aceasta? Sigur că o poți folosi, simte-te ca acasă!
— Bine, ai grijă!
— Martin poți să faci orice, dar nu te comporta ca o mamă! Cobor scările în viteză și sun la un taxi. În câteva minute o să ajungă și taxiul comandat, iar până ajunge m-am hotărât să mai aprind încă o țigară. Nu știu ce se întâmplă, dar simt nevoia constantă de a fuma. Este ca și cum ele îmi crează o stare de bine.
— Lasă jos țigara! Strigă Martin de la balcon asemenea unei mame care își vede copilul pentru prima dată în această ipostază.
— Doamne, Martin! Îi arunc o privire destul de amuzată, iar apoi arunc țigara. Nu o arunc pentru a se simți el mai bine, ci deoarece tocmai mi-a sosit taxiul. Analizandu-l pe Martin, mi-am dat seama că el este una dintre acele persoane care ies din normă, din tipar. Tot ce îmi rămâne este să îmi cumpăr o pălărie și apoi să o dau jos în fața lui. Dacă toți oamenii, sau măcar jumătate din persoanele din această lume ar fi asemenea lui Martin, cel mai probabil lumea ar fi un loc mai bun.
În mai bine de zece minute ajung în fața școlii lui Izy, îi spun taximetristului să mă aștepte și cobor din taxi. Îmi privesc ceasul și observ că de data aceasta am fost punctual, mai sunt cinci minute pâna la sfârșitul orelor, iar asta mă face să mă simt mai bine. Pe lângă lunga mea lista cu principii se află si punctualitatea. Aceasta poate să arate foarte multe lucruri despre o persoană, așa cum a arătat cât de iresponsabil am fost când am ajuns mult prea târziu după Izy la școală.
Analizând curtea școlii, observ un chip destul de cunoscut, care chiar si după cele întâmplate încă îmi face inima să tresară putin. Îmi iau ochelarii de soare de pe ochi și îmi axez toată atenția spre ea. Emery, în toată splendoarea ei permite soarelui puternic să îi mângâie chipul angelic. Îmi scutur repede capul pentru a reveni pe pământ și mă îndrept plin de indiferență spre intrarea în clădire.
— Ce faci tu aici, Aiden!? întreabă Emery foarte confuză în momentul în care trec pe langă banca pe care stă.
— Doar nu... mă băga în seamă!
— Aiden, stai puțin! Ești supărat pe mine?
— Nu! M-ai ai altceva de zis? Nu de alta, dar nu vreau să fiu în întârziere.
— De ce ești așa?
— Așa cum?
— Ești atât de tu, nu stiu cum să explic!
— Și cum ai vrea să fiu, Emery? Cum aș putea să nu fiu eu?! Face un pas în spate, își lasă privirea spre pământ și începe să se joace ca un copil mic cu degetele ei.
— Știi, eu...
— Aiden, ce plăcere să te văd aici! rostește o voce feminină apropiindu-se de noi. Văzând aceste două chipuri atât de aproape, am impresia că ele două chiar seamănă.
— Alice!
— Nu știam că voi doi vă cunoașteți.
— Surioară, nu fi așa nepoliticoasă! zice Alice în timp ce o îmbrățișează ușor pe Emery. Iar eu rămân blocat în urma a ceea ce am auzit. Cele două chiar seamănă puțin, dar niciodată nu m-aș fi gândit că ele două ar putea fi surori. Aiden, nici nu știi ce plăcere îmi face să te văd. Chiar mă gândeam când o să te mai văd!
— Alice!
— Ce este Emery? Doar discutam cu Aiden. După cum văd, voi doi vă cunoașteti și nu trebuie să îți fie rușine cu mine, Emery.
— Alice, știi că nu este așa! Doar că uneori exagerezi.
— Dar cu ce am exagerat?
— Îmi pare bine că v-am văzut fetelor, eu acum am să vă las!
Momentul oferit de cele două surori începe să devină puțin jenant și nu vreau să le aduc vreun mic conflict. Ajung în fața clasei lui Izy și mă sprijin de perete. În mai puțin de un minut clopoțelul anunță sfârșitul orelor, iar Izy iese din clasă într-un zâmbet.
— Aiden!
— Ce ai facut azi piticot? Îi întind mâna, iar aceasta mă strange ușor și îmi zâmbește, iar apoi ne îndreptam spre taxiul care ne așteaptă afară.
— Astazi am desenat, am făcut niște probleme de matematică și ne-am jucat niște joculețe.
— Foarte frumos, să îmi arați și mie jocurile pe care le-ai învațat.
— Sigur, o să ne jucăm împreună! Mă așez lângă Izy pe bancheta din spate și îi ofer o scurtă îmbrățișare. Izy îmi ofer un mic pupic pe obraz, iar un zàmbet larg nu întârzie să apară. Cu cât Izy devine mai fericită, cu atât si eu mă simt mai împlinit. Dacă Izy este fericită, atunci nici mie nu îmi lipsește nimic. Fericirea ei, reprezintă și fericirea mea.
— De acum o să mai avem un coleg de apartament!
— Cine? Seth?
— Nu, un coleg de al meu. O să îți placă, este o persoană foarte prietenoasă.
— Ne putem juca toți împreună. Acum prinde-mă! zice râzand când coboară din taxi, iar în următoarele secunde îmi oferă geanta ei și începe să alerge pe scări.
— Izy, o să te prind și o să te gâdil!
Aceasta chicoteste ușor și își continuă alergarea pe scări. În tot blocul răsună râsetele pline de viață ale lui Izy, iar asta îmi oferă o imensă stare de bine. Odată ajuns la etajul patru, văd că Izy este ca o stână de piatră, văzând că nu are nicio reacție alerg pe scări sprea ea.
— Izy, ce ai pățit? Ești bine?! Îți este rău?
— Aiden Miller? rostește un polițist aflându-se la ușa apartamentului meu, privirea pe care mi-o aruncă nu anunță nimic bun. Îl privesc nedumerit, nu am nici cea mai vagă idee de ce poliția mă caută.
— Da.
— Aiden Miller ești arestat, cineva a făcut o plângere precum că ai o relație cu o minoră. Te rog să nu spui nimic, orice spui poate fi folosit împotriva ta!