Analizez cu foarte multă atenție fraza pe care Emery a spus-o mai mult doar pentru ea, dar care din fericire a ajuns și la mine. Fraza ei mi se repeta într-una în minte, iar eu nu știu ce ar trebui să fac. Mă simt extrem de neputincios de fiecare dată când o văd, nici măcar nu sunt capabil să o privesc în ochi.
,,Ți-aș fi spus ceea ce simt, dar tu nu ai fi simțit la fel." Mă simt ca un nebun care aude sute de voci în minte, dar în cazul meu, vocea este doar a vorbăreței. O voce suavă care la un moment dat ajunge să ți se întipărească în minte, iar tu ca persoană nu poți face nimic ca să o scoți de acolo. Mă opresc la câțiva metrii distanță de ea, oftez ușor și mă indrept spre ea ca un uragan. Auzindu-mi pașii, Emery își ridică privirea îndurerată, dar totuși puțin surprinsă asupra mea. Mă opresc fix în fața ei, între corpurile noastre nefiind mai mult de cinci centimetrii. Îi ridic bărbia cu cea mai mare blândețe și încep să mă înec ușor în ochii ei.
— Te-ai înșelat a doua oară pe ziua de azi! rostesc încet în timp ce îi mângâi chipul fin, cred că aș putea repeta acest gest la infinit fără a mă plictisi. Buzele i se întredeschid fiind pregătită pentru a-mi răspunde, dar ceva o determină să ezite. Îmi las capul într-o parte și încep să o analizez în amănunt. Lumina de pe stradă se reflecta ușor în întuneric pe chipul ei, făcându-i ochii să strălucească mai frumos ca niciodată. Zâmbetul începe să îi revină cu fiecare secundă trecută, iar chipul care acum câteva minute era plin de o tristețe neînțeleasă, începe să revină la unicitatea lui, la angelitatea lui pură.
— Aiden! Îmi cuprinde mâna rece, la atingerea mâinii mele prea reci aceasta tresare. Dacă mâinile mele sunt reci asemenea unui cub imens de gheață, ale ei sunt fierbinți asemenea unei flăcări intense care se stinge cu greu. Ce faci? Nu vreau să te joci cu mine și sentimentele mele!
— Ce fac?Acum e rândul meu să îți spun că vreau să fiu în lumea ta. Deci ce zici, mă lași în lumea ta?!
— Aiden!
— Ești pregătită să vezi iadul din ochii mei fără să îți pierzi dorința de a mă cunoaște? Încep să îi mângâi ușor părul și îmi apropii chipul de fața ei astfel încât să îi pot simți respirația sacadată. Niciodată să nu pleci!
Ochii i se măresc instant fiind suprinsă de această apropiere dintre noi, își umezește buzele printr-un gest simplu, iar apoi se ridică pe vârfuri și își lipește buzele de ale mele. Nu sunt deloc suprins de gestul ei, dar pot spune că am rămas pur și simplu hipnotizat de atingerea buzelor ei. O trag mai aproape de mine și adâncesc acest sărut care îmi crează fiori din cap până în picioare. Nu știu ce fel de magie folosește prin acest sărut, dar pot spune că m-a prins de tot în vraja ei.
Acest sărut mă poartă cu totul pe alte culmi, inima îmi băte mai rău ca niciodată, iar în orice moment inima îmi poate sări din piept. Dar ceea ce mă distruge îi sunt buzele, acestea îi sunt dulci de parcă ar fi făcute din miere pură. Această dulceață extrem de fină îmi poate provoca în orice moment un atac sau aș putea să ajung într-o lume plină de dulciuri și zahăr. După secunde bune, sărutul nostru se sfârșește, iar eu nu am cuvinte pentru ceea ce tocmai s-a întâmplat. Între noi doi se instalează o liniște apăsătoare, dar totuși productivă.
Este acel moment în care fiecare dintre noi îl privește pe celelat în ochi, iar nici unul nu este capabil să zică ceva. Dar totuși, ochii noștrii nu au pierdut contactul, este ca și cum comunicam doar prin priviri. Inspir mult aer rece, iar apoi mă apropii de ea ușor. Ochii ei întrerup contactul și face câțiva pași în spate, ca și cum eu aș fi un psihopat, iar este următoarea victimă.
— Emery! Încerc să mă apropii de ea, dar parcă suntem ca în filmele cu proști. La fiecare pas de al meu spre ea, ea face un pas înapoi. Oftez ușor, iar apoi râsul meu isteric sparge liniștea care s-a instalat din nou între noi. Nu pot să cred!
Emery clipește confuză de câteva ori, își atinge buzele ușor, iar apoi se întoarce pe vârfuri și se îndreaptă repede spre mașina pe care a parcat-o la câțiva metrii distanță. În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, ea se comportă ca și cum eu nu sunt o persoană cunoscută. Se comportă ca și cum sunt un necunoscut pentru ea.
— Nu știu cine s-a jucat cu cine, dintre noi doi! strig eu în urma ei, în acest moment mă simt ultimul prost de pe pământ. Încep să râd la gândul că tocmai am lăsat-o pe Emery în inima mea, iar ea doar s-a jucat cu mine. Râsul meu răsună atât de dureros, dar în același timp se poate sesiza ironia imensă.
O privesc cu sufletul mai bolnav ca niciodată cum dispare din raza mea vizuală, iar apoi mă urc pe motocicletă și pornesc în viteză pe străzile orașului. Înainte de a porni i-am trimis un mesaj lui Seth, prin care îl rog să aibă grijă de Izy. În seara asta o să ajung acasă puțin mai tarziu ca de obicei, starea mea din acest moment este puțin deplorabilă.
Am nevoie să îmi limpezesc gândurile și să încerc să o scot pe Emery din mintea și inima mea. Știu că va fi greu, dar încercarea moarte nu are. Nu o judec pe Emery pentru că mi-a făcut o astfel de fază, dar totuși am nevoie de o explicație. Am lăsat-o pentru a treia oară aproape de sufletul meu, iar ea din nou a dat cu piciorul. I-am spus să nu plece niciodată, iar ea a plecat de lângă mine fără ca măcar să se uite în urmă.
Străzile fiind așa liniștite la această oră, am început să fac înconjurul orașului. Este trecut de doisprezece noaptea, iar eu am pierdut mai mult de două ore mergând pe fiecare stradă din oraș. Supărarea și durerea niciodată nu se uită cu alcool, dar totuși, multe persoane își îneacă amarul în alcool. Eu spre deosebire de acele persoane prefer să mă plimb de unul singur, și să mă gândesc la soluții de diminuare a durerii. La ora trei dimineața îmi parchez motorul în fața blocului, iar în momentul când sunt pe punctul de a intra în bloc o siluetă cunoscută îmi trezește curiozitatea. Această siluetă stă pe o bancă în întuneric și privește cerul plin de stele. Mă aproprii ușor de silueta din întuneric și mă așez lângă ea pe bancă.
— Ce e cu tine la ora asta afară, Martin?
— Îți pot pune aceași întrebare. Tu ce cauți la ora asta lângă un tocilar?
— Eu am întrebat primul! Tocilari sau non-tocilari și aceștia sunt oameni. Dar dacă nu vrei să vorbești, eu te înțeleg. Știu cum e să...
— Nu mai am unde să stau! Intervine el repede cu un ton ridicat, nelăsându-mă să îmi termin fraza. Pentru a scapă de teama de a nu purta singur această problemă, Martin a abordat un ton foarte ridicat atunci când m-a întrerupt. Nu am de gând să îl întreb și alte detalii, uneori nu este bine să punem întrebări în situații de genul ăsta.
— Haide sus!
— Nu face asta, te rog! Nu vreau mila ta, Aiden.
— Dar cine zice că îți ofer milă? Suntem prieteni, iar prietenii se ajută! Mă ridic de pe bancă și îi fac semn să mă urmeze. Martin mă privește cu multă speranță în ochi, iar apoi îmi urmează gestul și ne îndreptăm spre apartamentul meu.
Urcam scările amândoi ca niște roboții, nu suntem atenți la scări, dar știm măcar că ele sunt acolo. Tot ce ne înconjoară, nu mai are cine știe ce importanță pentru noi, probabil că dacă am cădea de pe scări, am avea exact aceași atitudine ca de robot. Odată ajunși în apartament, fiecare am avut grijă să ne improvizam câte un pat în cea mai mare liniște. Odată ce am pus capul pe pernă și am închis ochii, momentul sărutului a început să mi se materializeze în minte asemenea unui clip care se repetă la infinit. Chiar și visele mele au avut grijă ca tortura mea să continue chiar și somn.
Trag cu putere din a doua țigară, este ora șase jumătate dimineața, iar eu deja am fumat două țigări. Dacă am început în ultimul timp să nu mai fumez așa des, se pare că nevoia de a face asta s-a întors. Soarele încă nu și-a făcut apariția în toată splendoarea lui, iar asta mă deranjează puțin. Am nevoie de o zi frumoasă pentru a-mi limpezi toate gândurile. Îmi privesc cu cea mai mare lene ceasul de la mână, și îmi dau seama că ar trebui să plec spre ora de consiliere.
Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în fața ușii biroului doamnei psiholog, dar nici când am ajuns la jumătate din timpul consilierii. Dacă cineva m-ar întreba ce am făcut în ultimele cinci minute, nu cred că știu să răspund. Toate cuvintele și întrebările pe care doamna psiholog mi le spune, doar trec pe lângă mine.
— Aiden, Aiden! Ce se întâmplă cu tine?
— Nimic!
— Ți s-a întâmplat ceva? Ești bine?
— Nu! Sunt cea mai bună formă. Mint în timp ce zâmbesc larg, doamna Astrid strâmbă puțin din nas, iar apoi revine la întrebările sale.
— Starea ta are legatură cu fata respectivă?
— Poate că da, poate că nu. Cine știe?
— Încă crezi că nu poți fi aproape de ea?
— Nu cred, sunt singur! I-aș fi zis ceea ce simt, dar este cert că ea nu simte la fel. Eu sunt pentru ea doar un oarecare.
— Ești sigur? Totul poate fi o confuzie, uneori suntem prea orbi pentru a vedea adevăratele sentimente.
— Știți, iubirea nu poate fi simulată pe când ura, da!