,,Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă largă şi o inimă profundă. După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristeţe pe pământ..."
Dostoievski
Ploaia nu dă semne că ar vrea să înceteze, iar eu încă sunt prins în durerea care nu îmi dă pace de ani de zile. Mi-am ținut toate sentimentele în frâu până acum, dar după atâta timp au fost de ajuns câteva minute ca bariera pe care am clădit-o să se spargă în mii și mii de bucăți. Nu Angela a fost cea care a spart bariera, ci gândul că mama ar putea fi dezamagită de mine. Chiar dacă nu este lângă mine, știu că mama mă veghează întotdeauna de sus. Soarele puternic și razele călduroase ce mă mângâie în fiecare dimineață, îmi amintesc de fiecare dată de ea.
Durerea devine din ce în ce mai insuportabilă cu cât las gândul că am dezamăgit-o să mi se întipărescă în minte. Vreau ca mama să fie mândră de mine, să știe că nu a crescut un derbedeu și un copil care nu își dorește mai mult de la viață. Mama a fost cea mai importantă persoană din lume și încă este, oriunde ar fi, mereu locul ei este în inima mea. Amintirea ei mă încântă în fiecare moment al zilei, iar ea mă face să îmi doresc din ce în ce mai mult de la viață și să fac ceva important cu ea.
Îmi trec mâna prin părul ud, oftez ușor și pentru câteva secunde îmi las capul pe spate, lăsând stropii mari de ploaie să îmi mângâie chipul. Martin nu a plecat încă, ochii lui mă privesc neîncetat și întrebători, dar totuși nu îndrăznește să mă întrebe nimic. În acest moment și el este în aceeași situație ca și mine. În momentul când i-am refuzat oferta de a mă proteja cu ajutorul umbrelei sale, acesta a strâns-o și mi-a stat alături fără a scoate un cuvânt.
Comportamentul lui îmi dă ceva de gândit. Ușor, ușor el iese din tiparul pe care îl știu și sincer nu știu dacă asta este de bine sau de rău. Îmi îndrept privirea spre el, iar acesta se dă puțin înapoi de parcă privirea mea ar fi de gheață. Mă simt destul de prost în acest moment și nu din cauza faptului că m-a văzut în această postură, ci pentru că a îndurat frigul și ploaia pentru un nimeni ca mine.
— Ar trebui să pleci Martin! Îmi țin privirea spre înainte, dar îi simt ochii pe mine. Această situație îl dă peste cap, iar în acest moment este într-un impas total. Ce ar putea să aleagă? Să plece fără să mai zică ceva sau să rămână și să îndure frigul care îți ajunge până la măduva oaselor?
— Ar trebui să plecam amândoi, ploaia nu are de gând să înceteze. Suntem uzi leoarcă!
— Nu îți mai pierde vremea cu mine!
— Haide sus! zice destul de convingător. Pentru un adolescent asemănat de colegi cu un tocilar, Martin are destul de curaj în el. Nu îi răspund, dar îi fac semn din cap și mă ridic de pe banca care este complet udă. Hainele mele nu sunt nici ele mai prejos, dacă le-aș stoarce acum, mai mult ca sigur aș strânge mai mult de un litru de apă. Recuperez cumpărăturile de langă ușa de la intrare din bloc, din fericire acestea sunt intacte. Încep să urc scările cu viteza melcului fiind urmat de aproape de către Martin. Odată ajunși la etajul trei acesta se oprește în fața unui apartament, cel mai sigur aici locuiește.
— Mulțumesc! Îi ofer un zâmbet cât se poate de sincer. Îmi zâmbește înapoi, iar când este pe punctul de a-mi spune ceva niște voci se aud dincolo de ușa în fața căruia stă Martin. Vocile se transformă în țipete, iar totul începe să răsune ca o ceartă de toată frumusețea. Acesta strâmbă puțin din nas, își așează părul ud și destul de ciufulit, iar apoi oftează pentru o fracțiune de secundă. Înainte de a-mi zice ceva, privește destul de îngândurat ușa din fața lui. Nu este prea încântat de ceea ce se întâmplă dincolo de ușă, dar cumva încearcă să se adapteze. Îi este rușine de mine, îi este frică că îl voi judeca în funcție de vocile de dincolo de ușă, care cel mai probabil sunt părinții lui.
— Mergi sus? Îl întreb prefăcându-mă că nu aud nimic. Martin își mărește ochii, iar un zâmbet fals îi apare pe față. Nu îmi răspunde, dar aprobă afirmativ. Din situația mea destul de jenantă a căzut și el într-o situație la fel. Sincer, cred că el este mult mai afectat decât pare, cunosc acea privire pe care o afișează, dar mai ales recunosc ochii mari care sunt pe punctul de a izbucni în lacrimi. Așa eram și eu acum câțiva ani buni. Privirea lui îmi amintește de o bună parte a copilăriei mele. Erau zile în care mă ascundeam și plângeam ore înșir.
Pare ciudat ca un băiat să plângă? Și ce dacă suntem băieți? Și băieții plâng câteodată, iar când o fac să știți că le pasă.
Dacă pe atunci mă ascundeam și plângeam sute de minute înșir, acum îmi pot canaliza durerea într-un colț întunecat al sufletului meu bolnav. Încerc să trătez totul cu indiferență, chiar dacă uneori nu prea îmi iese. Știu că nu e bine să las durerea să persiste mult înăuntrul meu, dar păstrând-o îmi amintește de persoana care nu vreau să devin.
— Cum tot faci asta? întreabă privindu-mă puțin curios. Ochii lui care acum câteva minute păreau extrem de mari, acum par inexistenți. Martin este destul de abătut, chiar mai rău decât mine. Dar am de gând să încerc să nu îl deranjez și mai tare. Uneori în aceste momente, singuratatea și liniștea pot fi cel mai bun medicament. Așa este în cazul meu.
— Nu înțeleg la ce te referi! mint eu, îi arunc un prosop ca să se usuce și încep să caut niște haine care îmi sunt mici. Știu la ce se referă întrebarea lui, dar nu știu de ce l-am mințit. Poate nu sunt încă destul de pregătit să vorbesc de cum am devenit un monstru, orice aș povesti ar putea îndepărta toate persoanele din jurul meu. Frica mea de a nu rămâne singur încă nu a dispărut, dar am început să lucrez la ea. Cumva trebuia să o fac să dispară.
— Cum de poți accepta această durere? Cum de poți fi atât de calm și sigur pe tine? De ce tu poți face asta și eu nu? zice mai mult ca într-un suspin, durerea lui îl înfrânge în toate modurile posibile, iar el nu încearcă să riposteze sau măcar să o accepte.
— Am acceptat durerea, dar nu o las să mă controleze. Vezi tu, atunci când viață este plină de întâmplări marcante, nu durerea este importantă, ci modul în care tu o percepi. Dacă lași suferința să te controleze, te asigur că nu mergi pe calea corectă. Devii ceva de care nu ești mândru. De unde știu asta? Am experimentat pe pielea mea acum câțiva ani și te asigur că nu e ceva plăcut.
— Dar de ce nu pot fi ca tine?
— Martin nu ți-ai dori să fi ca mine, nimeni nu își dorește. Nu sunt o persoană bună! zic înghițând în sec. Nu sunt o persoană bună absolut deloc, de obicei persoanele de lângă mine ajung să sufere din cauza mea de fiecare dată.
— Eu văd dincolo de aparențe și te asigur că nu ești o persoană rea.
— Se pare că nu ai văzut destul de bine, mai încearcă odată! Îi întind o pereche de pantaloni de trening mai vechi și un tricou care sigur îi este mare, dar în astfel de situații merge. Îmi aleg și eu câteva haine și mă îndrept spre baie, trebuie să îi las câteva minute în intimitate. În aceste momente are nevoie de liniște pentru a-și pune gândurile în ordine.
Mă dezbrac de hainele ude și le arunc în mașina de spălat, îmi iau o pereche de pantaloni și apoi încep să îmi analizez tatuajele care îmi acoperă o porțiune din piept și gât. Acestea au fost cele mai dureroase, toată durerea sufletească se află în aceste tatuaje. Primul meu tatuaj l-am făcut la vârsta de șaisprezece ani, acesta reprezintă mai mult frustrarea mea de atunci. A fost ceva nesăbuit, dar nu regret absolut deloc că l-am făcut. Acesta se așează destul de bine pe brațul meu stâng, acest tatuaj l-am vrut mai mult pentru mesaj "Sometimes you've gotta fall before you fly".
De la un singur tatuaj, am ajuns să am peste cinci tatuaje, fiecare având o semnificație specială și fiecare a fost făcut pentru a-mi masca durerea sufletească. Durerea mea nu poate să dispără, dar măcar o pot controla. Am format o bariera în jurul meu, iar indiferența îmi este unul dintre cei mai buni prieteni. Mai arunc o privire tatuajelor mele și dintr-o singură mișcare îmi iau un tricou negru pe mine. Îmi usuc părul cu un prosop și îmi trec măinile prin el pentru ai oferi un aer ciufulit.
— Aiden! strigă o voce din living, se pare că Martin m-a pierdut.
— S-a întâmplat ceva? rostesc în timp ce ies din baie, îmi așez tricoul, iar apoi privirea îmi cade pe Martin. Hainele mele îi sunt puțin mai mari, iar el arată asemenea unui pacient ieșit de la ospiciu. Zâmbesc instant la gândul acesta, iar el mă privește confuz.
— Să nu te aud, știu că hainele tale îmi sunt mari și că arat ca un adolescent nedezvoltat. Haide bateți joc de mine ca toți ceilalți!
— Nu am de ce să fac asta! zic aruncându-mă pe canapea și pornind televizorul. Mă privește preț de câteva secunde și se așează și el pe canapea, are câteva tentative de a zice ceva, dar se vede pe fața lui că nu îndrăznește, ceva îl oprește să facă acest pas.
— Părinții mei divorțează! spune repede, nici aer nu a luat când a rostit aceste cuvinte, privirea lui țintuiește podeaua și își mișcă mâinile într-o manieră agitată. Nu știu ce să fac, îi iubesc pe amândoi și nu mi-aș dori să îi pierd pe amândoi!
— Indiferent de conflictele lor, tu vei rămâne copilul lor, spun în timp ce mă fac comod pe canapea, situația lui Martin este una destul de complicată, iar el are nevoie să fie ascultat de cineva și se pare că eu sunt aceea persoană. Nu mă deranjează absolut deloc să fac asta. Când am avut nevoie să vorbesc, nu am avut cui să mă confesez, iar acum îi ofer lui șansa de a avea cu cine să discute despre ce îl bântuie. Uneori o discuție despre problemele noastre ne ajută mai mult decât ne-am imagina.
— Dar de ce nu mai pot rămâne împreună?
— Cred că știi deja răspunsul, dar nu vrei să îl accepți. Ai prefera ca certurile lor să aprofundeze pe zi ce trece, iar ei să nu mai știe ce este fericirea? Știu că e greu să îți vezi părinții într-o astfel de ipostază, dar indiferent de ce s-ar întâmpla tu vei rămâne copilul lor, iar ei vor rămâne părinții tăi.
— Multumesc că mă asculți Aiden! Nu am putut vorbi cu nimeni despre asta, nici măcar cu prietenii mei.
— Nu trebuie să îmi mulțumești, nu am făcut nimic.
— Nici nu îți poți imagina cât de mult m-ai ajutat! Acesta oftează ușor și se așează într-o poziție mai confortabilă pe canapea. După ce am mai discutat puțin, acesta a plecat acasă mult mai împăcat și mai zâmbăreț. Neavând ce să mai fac încep să pregătesc supa de legume și șnițele pentru Izy, iar apoi fac un duș fierbinte, dar scurt. Mult mai târziu apare și Izy, aceasta este foarte obosită, dar totuși foarte zâmbăreță. Izy a petrecut cu Seth o zi distractivă, au fost în parc, iar apoi la înghețată. După ce a mâncat ce am pregătit, Izy a început să își pregătească geanta și hainele pentru mâine dimineață.
— Să îmi iau bluzița bleu sau roșie? rostește în timp ce îmi flutura două bluze prin fața ochilor.
— Alege-o pe cea care îți place mai mult!
— Îmi plac amândouă la fel de mult. Spune ea în timp ce își așează una dintre mâini în șold.
— Atunci alege-le pe amândouă, sigur o să fi unică, rostesc râzand. Aceasta strâmbă din nas și scoate limba la mine. Uh, ce comportament de copil mic ai. Te pregătești de grupa pregătitoare?
— Aiden!
— Gata încetez, alege-o pe cea roșie!
— Cred că o voi lua pe cea bleu!
— Știam că vei face așa, deci rămâne cea bleu. Acum pregătește-te să te bagi la somn, mâine trebuie să fi fresh! zic în timp ce ies din camera ei. Noapte bună!
— Noapte bună!
Îmi așez și eu patul improvizat pe canapea și mă pun la somn. Mâine trebuie să par cea mai responsabilă persoană de pe pământ, atât Izy cât și eu trebuie să facem o impresia foarte bună în fața profesorilor. Odată ce pun capul pe perna moale, adorm instant. Dacă de obicei nu visez nimic, în această seara urmează să revăd din nou și din nou coșmarul vieții mele.