Damien || tradusă

Chapter 37

Serena Mclane's P.O.V

Sunetul picioarelor mele atingând podeaua de marmură se reflectă împrejurul întregii camere.

Îmi scanez unghiile enervată în timp ce continui bătaia ritmică a piciorului meu. Înclinându-mă împotriva spatelui canapelei, îmi încrucișez brațele peste piept și leneșă îmi las ochii să se ridice pentru a-l vedea pe Damien.

Damien se încruntă la mine în timp ce scoate sunete de 'mmhm' către persoana de la celălalt capăt al telefonului.

Ridic o sprânceană într-o manieră sarcastică făcându-l să pufnească, întorcându-se cu spatele spre mine.

Oprindu-mă din a lăsa un zâmbet să își facă drum pe față, mă aplec să mă joc cu șireturile mele.

E jenant că la vârsta mea încă nu le pot face bine, întotdeauna ajung să arate ca niște urechi de iepure care cad de pe marginea pantofilor sau șireturile se desfac prin magie repede.

"Ce naiba?" Gem enervată în timp ce mă aplec din nou.

"Ești incapabilă în a face cele mai obișnuite lucruri." Damien spune în timp ce se apleacă la nivelul meu, legând nodul și făcând buclele perfect.

Îl aud murmurând despre ritmul acela de la creşă care ajută copii să își amintească de toți pașii.

Desigur că îl ignor.

"E bine că te am pe tine atunci, nu-i așa?" Spun sarcastic referitor la comentariul lui anterior.

Damien se holbează la mine și apoi realizez spațiu mic dintre nou. Suntem în fața celuilalt. Holbatul lui Damien la fața mea nu ajută în situația asta deasemenea.

Inconștient îmi ridic mâna și îmi șterg fața cu spatele mâinii în timp ce mă ridic jenant iar Damien își clatină capul la abilitățile mele grațioase de socializare.

Acest tip de lucru măcar vine sub abilități sociale?

Damien se ridică și se întoarce încă o dată pentru a se încălța în cizmele lui închise la culoare și apoi își îmbracă jacheta.

De când are o jachetă?

De când mă uit la el de parcă e cel mai frumos specimen care merge pe pământ?

Am o presimțire că experiența aproape moartală împreună cu trauma mintală de a zbura la mii de kilometrii în aer m-a făcut să acționez așa... tâmpit.

"Haide." Damien spune.

"Huh?" Murmur, încă în mica mea transă, holbându-mă la podea.

"Tu ai vrut să mergi într-o nenorocită de expediție ca o bună -de nimic- turistă, chiar dacă ți-am spus că e o călătorie de afaceri și nu ne vom plimba prin oraș, dar normal că trebuie să mă iriți."

Gura mea se deschide la cuvintele lui crude dar las un pufnet mic.

"Ți-am spus că voi merge singură," Spun sfidător dar privirea lui seacă mă face să îmi spun următoarea afirmație, "Nu ți-am spus să vii cu mine, sunt capabilă să merg și singură dar dacă chiar trebuie, Greg e mai mult decât voitor să mă ia." Încerc să îl conving.

Damien se uită urât la mine dar își scutură capul în timp ce își ia portofelul și alte câteva necesități, înainte să le pună în buzunarul blugilor de culoare neagră spălăcită care se lipsesc de fiecare centimetru de pe piciorul lui.

Încă nu sunt obișnuită să îl văd în haine obişnuite.

"Iarăși mă iriți și vorbești fără sens." El mormăie în timp ce îmi face semn să îl urmăresc cu o mișcare a încheieturii.