Damien || tradusă

Chapter 49

Serena Mclane's P.O.V

Inima îmi bate în piept din cauza expresiei rănite de pe fața lui și tot ce vreau să fac e să îl adăpostesc în brațele mele și să îi dau o îmbrățișare. Doar gândul că Damien vrea să îmi spună ceva important, pentru a-mi redobândi încrederea mă face să mă simt fericită.

"Păi, um."

Văzându-l pe Damien, pentru prima dată, fără cuvinte mă face să mă simt mai rău ca înainte, ca o persoană teribilă deoarece îl fac să spună ceea ce nu vrea. Dar e totul pentru un motiv bun. Unul care sper că va beneficia 'relației' noastre.

"Părinții mei -Benedict și Katelyn- atunci când erau proaspăt căsătoriți, au decis ca pentru luna de miere să călătorească în jurul Europei, făcând numeroase lucruri pentru a primi bani pentru caritate. Asta a inclus construirea unor noi școli și case potrivite pentru copiii care aveau nevoie." Buzele mele se ridică într-un zâmbet la gândul părinților extrem de buni la suflet ai lui Damien, înainte să mă concentrez pe cuvintele lui din nou.

"Erau pentru copii care ori au avut un trecut sărac și nu aveau bani pentru educație, mâncare să mănânce, etcetera, sau pentru copiii care nu aveau o casă și au fost găsiți pe stradă. Ei obișnuiau să meargă să viziteze numeroase orfelinate, în special pe cele sărace. Nu îmi amintesc multe dar când părinții mei au ajuns în Italia, ei au mers la acest orfelinat particular. Era destul de distrus și locul și igiena nu erau în cele mai bune condiții . Nu îmi amintesc multe, eram în jur de patru sau cinci ani dar aparent mulți dintre noi eram flămânzi și locuiam practic în mizeria noastră. Nu era cea mai bună copilărie. Totuși era mai bună decât altele așa că nu pot fi nerecunoscător complet."

Am lacrimi în ochi gândindu-mă la toți acești copii, mai ales la Damien, fiind slabi și fragili pentru că nu a fost hrăniți bine și au stat în condiții rele. Inima mea se rupe și totuși nu pot să controlez sentimentul de mândrie pe care îl am pentru acest bărbat. Bărbatul care are un exterior rece dar totuși, după toate lucrurile prin care a trecut, se uită la partea pozitivă a acestora.

Nici nu realizez că plâng până când ceva ud cade pe mâinile noastre încrucișate făcându-l pe Damien să își ridice privirea de la perete la mine.

"Serena." El ia o gură mare de aer și își scutura capul, trăgându-mă de pe locul meu dintr-o mișcare bruscă în poala lui.

Sunt prea emoțională pentru a fi șocată de acțiunile lui iar Damien mă îmbrățișează.

"Benedict și Katelyn imediat au preluat controlul, au cumpărat orfelinatul de la proprietar și au făcut ce au putut ei mai bine. Le-a luat luni și aparent pe parcursul acelui timp, au început să mă placă în mod deosebit. Mama și tata au spus că nu vorbeam cu nimeni și chiar când o făceam mă comportam de parcă toată lumea era împotriva mea."

La cuvintele astea, las un mic râset. Gândul la un băiat de patru ani, mic, cu ochi albaștri și păr negru comportându-se ca Damien din prezent mă face să îmi scutur capul amuzată.

"Așa că asta a fost. Au aranjat toate lucrurile legal și au decis să mă adopte, deși au trebuit să facă multe drumuri înainte și înapoi din Italia înapoi acasă deoarece procesul a durat mult. Unul dintre ei mereu a stat totuși la orfelinat și m-ar vizita în fiecare zi dar s-au asigurat să dea atenție tuturor copiilor în mod egal." Damien murmură.

Îmi curăț gâtul în timp ce mă întorc să mă uit la el, "Îți amintești cum a fost?" Întreb, imediat regretând din cauza lipsei mele de insensibilitate.

De ce sunt așa de stupidă uneori?

Damien se gândește pentru un moment înainte să aprobe ezitant, "Nu îmi amintesc mult dar îmi aduc aminte că eram mulți. În jur de patru, cinci înghesuiți într-o cameră mică. Era destul de mohorât acolo dar totuși exista un copil care îmi era prieten. Nu îmi amintesc numele lui, dar avea niște creioane colorate și mă lăsa să le împrumut. Îmi amintesc că noi coloram peretele alb și gol și după aceea aveam probleme."

Felul în care pune accent pe probleme mă face să tremur atunci când realizez că acele probleme nu erau doar o mustrare ci ceva mult mai serios.

"Dar yeah. Asta e ceea ce s-a întâmplat și acum sunt aici." El termină.

Sughiț în timp ce încerc să numai plâng, dând din cap, "Cum ești atât de relaxat vorbind despre asta? Vreau să spun că e uimitor că ești dar..." Prelungesc cuvintele ușor.

Damien se uită la mine pentru câteva secunde înainte să se încline și să mă sărute pe frunte.

"Deoarece asta e viața. Nu o poți controla. Poți să faci tot ce e mai bine dar nu poți controla anumite lucruri care se întâmplă. Nu e nici un motiv să mă plâng de un lucru când nu am nici o putere să îl schimb. E parte din viață. Și într-un fel, m-a făcut cum sunt acum. Toate acestea, chiar dacă deabea mi le amintesc, mă fac recunoscător de lucrurile pe care le am, chiar dacă nu o arăt mult. Sau chiar deloc."

"Tu chiar ești diferit, Damien Stryker."

Damien rânjește la cuvintele mele și îşi ridică mâna să îmi șteargă lacrimile care au căzut pe parcursul povestirii copilăriei lui.

El apoi îmi evită privirea în timp ce începe să vorbească încă o dată.

"Tatăl meu nu e un bărbat bun. La naiba, Arturo nici nu poate fi numit bărbat după toate rahaturile pe care le-a făcut, nici decum un tată," Damien începe, uitându-se la mine "Cum știi și tu, e implicat în lucruri foarte rele. Nu vreau să intru în detalii." Spune în timp ce îmi dă o privire ascuțită, practic spunându-mi să nu îl întreb, "Nu știu cine e mama mea. Probabil ceva femeie la nimereală, pe care nici nu a ştiut-o."

Aprob înțelegător, știind că nu cunoaște prea multe despre părinții lui biologici.

"Deci nici un frate sau ceva." Murmur în timp ce mă ghemui în pieptul lui cald dar observ privirea dezgustată  pe care o are pe față.

"Niciun frate sau soră. Mama mea -Katelyn- nu poate avea copii."

"Oh." E tot ce spun simțindu-mă rău pentru femeia care e cea mai iubitoare persoană de care poți da.

Stăm apoi în tăcere înainte ca un gând să îmi vină și vorbesc.

"Stai o secundă," Murmur încet în timp ce mă ridic să mă uit la Damien, "Credeam că ai spus că ai aflat că ești adoptat doar acum un an."

Auzindu-mi cuvintele, buzele lui Damien formează o linie subțire în timp ce își înclină capul și lasă un oftat, "Știam că dacă îți ziceam că îmi amintesc copilăria, mă vei întreba întrebări la care nu eram confortabil atunci să ți le răspund. Dar sunt comfortabil acum. Am încredere în tine și vreau să cred că și tu ai în mine."

Buzele mele se despart la cuvintele lui și nici nu mă enervez. Probabil că l-aş fi întrebat câteva chestii și nu aş vrea să îl pun într-o situație incomfortabilă.

După puțină tăcere, Damien vorbește; "Vasele nu se vor spăla singure." El încearcă să se ridice cu mine în brațe dar imediat îl fac să se așeze înapoi jos.

"Le voi spăla eu." Murmur și Damien își dă ochii peste cap.

"Sunt destul de capabil, Serena."

"Poți tăcea și să mă lași să fac ceva drăguț pentru tine o dată?" Mormăi în timp ce iau repede vasele și mă grăbesc spre bucătărie.

Damien nu comentează, și nu sunt sigură dacă e un lucru bun sau rău. Totuși, în timp ce sunt ocupată cu vasele murdare, deabea mă pot concentra pe munca mea deoarece mintea se mută la Damien încontinuu.

Acel -acum prea familiar- junghi în piept se intensifică gândindu-mă la Damien și prin câte a trecut. Toate gândurile care îmi invadează mintea mă duc înapoi la el și încep să realizez ceva.

Ceva la care nici nu m-am gândit înainte dar acum sunt sigură.

Terminând ultimele vase, încerc să îl găsesc pe Damien.

Decizia mi se formează în minte și  sunt sigură de ceea ce voi face în curând.