Damien || tradusă

Chapter 80

Damien Stryker's P.O.V

Creierul meu care este activ mereu, în fiecare secundă a zilei, amorțește. De abia pot realiza că cel mai bun prieten al meu se holbează înapoi la mine.

Aceiași persoană pe care o știu de când sunt mic. Cea care a stat lângă mine la bine și la rău. Sprijinindu-mă indiferent de situație și ajutându-mă să ies dintre pereții din jurul meu puși de mine. Același care m-a făcut să realizez că ceea ce s-a întâmplat în trecut e o parte din mine, dar nu mă și definește.

Prima dată după mult timp, mă las să simt durere din cauza a ceea ce s-a întâmplat. Chiar și mintea îmi este la război împreună cu inima, necrezând. Statura lui e firmă și amenințătoare în timp ce ne observă cu ochi atenți pe mine și pe Roger.

"Nenoroc-," Roger se oprește și îl privește. Nervii clari ca ziua pe pielea lui palidă, făcându-se aproape aceiași culoare ca și părul lui. Face un pas în față doar ca să se retragă înapoi în aceiași secundă. Știind că așa nu se va termina rău pentru noi.

"Jur-" De data asta îl opresc eu pe Roger cu o privire tăioasă, și îmi întorc atenția înapoi la un Greg rece și distant.

Comportamentul lui este ciudat, e ceva pe care acum observ că nu vreau să văd niciodată pe fața lui. Singurul Greg pe care îl știu e cel plin de energie ridicolă și care radiază doar bucurie. Sunt cel care rămâne la fel de nepăsător ca el în acest moment.

"De ce?" Mă găsesc întrebând, ignorând lumea din jurul meu, fiind focusat doar pe Greg. Încercând să găsesc un motiv bun. O scuză de ce ar face asta. Gânduri ca persoane iubite fiind amenințate îmi fug prin creier dar le scot din minte, dar apoi mă întorc la ideile pentru care ar face una ca asta, dar nu găsesc un motiv.

Altul decât propria lui voință.

"Haide Damien," Arturo intervine cu un rânjet. Încearcă să fie persoana care să reducă tensiunea dintre noi, și se întoarce, făcând semn să îl urmăm, "Cum se zice? Ah da. Nu fi așa un băț în noroi, fiule."

Ignor chinuitorul și periculosul bărbat bătrân și îl urmăresc ezitant, ținând distanța și rămânând în alertă, încercând cât de mult posibil să fac contact vizual cu Greg care pare extrem de hotărât să mă evite.

Roger mă scoate din încercarea mea de a-l face pe Greg să vorbească făcând un pas mai aproape de mine, "Crezi că îl amenință? Familia lui? Niciodată nu l-am văzut atât de serios." Roger încearcă să zică într-o voce șoptită în timp ce intrăm pe coridorul larg care este plin de picturi enorme și variate bucăți de ornamente care nu mă interesează, cu excepția unei picturi specifice care este pusă mai sus decât restul, cu Arturo.

Dacă eram într-o dispoziție mai bună aș fi bufnit cu voce tare, dar acum nimic nu mă enervează. Mintea mea prea surprinsă pentru a mă gândi la altceva.

"Asta este problema principală," Spun pe un ton jos și dur, fără să mă pot abține, "Greg nu are o familie importantă pentru a avea pe cine amenința."

Roger pufnește iritat și își trece o mână prin păr.

"Sper că nu suntem în belea."

În acest moment nu am nici un dubiu în minte că nu am fi.

Știu că ar trebui să mă concentrez pe ce se întâmplă în jurul meu dar de abea mă pot gândi la un subiect pentru că mintea mea se tot întoarce la Greg. Arturo continuă să se comporte ca bărbatul mult mai responsabil pe care-l știe toată lumea, în timp ce Roger stă în alertă nu doar pentru el, dar și pentru mine.

"Damien?" Vocea lui Arturo mă trezește din procesul de gândire. Maxilarul mi se încleștează singur și ridic o sprânceană întrebător. Știind deja ce are de zis  îmi aplec coturile pe masă, fără să-mi mut ochii de la Greg care stă în fața mea.