Damien || tradusă

Chapter 73

Serena Mclane's P.O.V

Inima mea bate violent în piept și părul arată ca un cuib de păsări datorită nenumăratelor ori în care mi-am trecut mâna prin el. Mă întorc din nou spre geam, deschid jaluzelele și mă uit prin sticlă doar pentru a vedea aceleași împrejurimi. Copacii foșnesc în vânt, cerul e un gri furtunos iar norii blochează soarele. Călătorind de la geamul pe jumătate deschis, vine mirosul înțepător familiar a unei furtuni pe cale să înceapă.

Îmi frec mâinile reci una de alta pentru a le încălzi și nu pot opri încruntătura care-mi apare pe față atunci când suspiciunile apar.

Dacă această vreme semnifică veștile rele care o să apară?

Îmi spun mental să tac cu aceste tâmpenii, băgându-mă într-o panică copleșitoare care nu va ajuta pe nimeni dacă situația devine înfricoșătoare.

Nu pot să cred cât de departe am ajuns eu cu Damien. În mintea mea, mă gândeam că o să fie o mare iluzie și atunci când voi fi pregătită să mânuiesc o afacere, Damien și eu ne-am fi despărțit mai repede decât am putea clipi. Chiar dacă ar fi presupus ca noi să ne căsătorim și apoi să divorțăm și să nu ne mai vedem niciodată. Nu știu. Tot ce știu acum e că nu pot rezista mai mult de două ore departe de el fără un apel sau mesaj fără să mă transform într-o pesimistă teatrală, dramatică, care crede că ce-i mai rău s-a întâmplat, chiar și când nu am evidență dacă am dreptate sau nu.

"Oh liniștește-te, idioată bună de nimic." Mă mustrez și mă întorc cu spatele la geam să scanez camera de zi, încercând să găsesc ceva neobișnuit cu care să-mi preocup și mâinile și mintea.

Singurul lucru pe care reușesc să îl fac e să observ ceasul ceea ce ca rezultat mă face discret să mișc jaluzelele deoparte din nou pentru a putea vedea aleea. Din fericire, totuși, fix când fac asta, sunetul de anvelope pe pietriș îmi ajunge la urechi și oprește orice gând de dinainte și mă grăbesc spre ușă fără să mă mai gândesc la altceva. Deschizând-o și lăsând un suspin enorm de ușurare când văd că e Damien și nu altcineva care deschide ușa de la mașină, fix când începe să plouă.

"Oh bun, nu ești rănit!" Exclam entuziasmată și Damien mă privește nedumerit în timp ce iese din mașină cu eleganța pe care nu o să fiu niciodată norocoasă să o am.

"Ar trebui să fiu ofensat de lipsa ta de speranță în mine Serena." Damien mormăie și trece pe lângă mine să deschidă ușa, aruncă cheile pe masa mică din colț și apoi lasă un pufnet mic în timp ce aproape se aruncă pe canapea. Atitudinea mea veselă se vestejește atunci când Damien nu se întoarce spre mine și nici nu îmi răspunde așa că mă aventurez mai mult în camera de zi până când apar în viziunea lui Damien. Ochii mei îl privesc complet și singurul lucru greșit pe care-l pot găsi la el este starea lui.

Luând un loc lângă el, mă întorc spre Damien cu o privire nerăbdătoare pe față.

"Păi..., nu ține o fată să aștepte, pentru numele lui Dumnezeu." Spun dramatică și îmi încrucișez picioarele să par mai calmă dar probabil nu face mare diferență. Damien încet se întoarce spre mine și își dă ochii peste cap, îmi trage mâna și îmi face semn să mă ridic. Deja știind ce vrea să facă, las un oftat fals dar înăuntru mă simt satisfăcută și plăcut atunci când mă cațăr în îmbrățișarea confortabilă în timp ce își înfășoară brațele în jurul meu. Băgându-mi fața în pieptul lui cald, aștept să vorbească și să îmi spună fiecare detaliu dar primesc liniștea predominantă în loc. Fără să mă mai pot abține, îi dau pieptului lui Damien o palmă ușoară ceea ce îl face să lasă un 'omph' surprins.

Ce e înneregulă cu bărbatul? Nu e niciodată așa.

Decid să sfârșesc acest calvar, mă ridic din brațele lui Damien, auzind gemetele de protest dar deabea îmi dau ochii peste cap.