Damien || tradusă

Chapter 69

Serena Mclane's P.O.V

Niciodată nu m-am trezit dintr-un somn atât de liniștită. Corpul meu începe să se dezmorțească încetișor atunci când simt atingeri fine pe piele care dispar puțin dar se reîntorc. Acțiunea mă face să mă gâdil si să mă îndepărtez de atingere mai mult în comfortul patului. Eu fiind între punctul de a adormi și de a mă trezi, gândurile mele nu funcționează bine, în special atunci când aud un oftat venind din spatele meu înainte să fiu trasă înapoi spre sursa vocii.

Căldura care vine de la el nu mă face să mă trag, dar schimb poziția de a fii pe stomac la a mă întoarce pe o parte să mă ghemuiesc în corpul lui.

"Serena." Șopteste o voce în urechea mea, atingerea caldă mergând la mine pe stomac până la brațe și înapoi.

"Ridică-te și strălucește Prințesă." Aceeași voce liniștitoare îmi murmură în ureche și las un geamăt îmbufnat. Încerc să nu mă răstesc și să nu lovesc bărbatul în față ca să mă culc din nou, îmi deschid ochii încet, imediat închizându-i înapoi și băgându-mi fața în plapumi.

"De ce e atâta lumină?" Murmur cu vocea mea oribilă de dimineață dar al lui Damien sună ca raiul. Pot să simt și să-l aud pe Damien cum râde atunci când i se ridică pieptul în sus și în jos, vibrațiile ajungând până la al meu și surprinzător se simte relaxant. Mâna lui Damien îmi prinde fața și simt săruturi la fel de moi ca pana pe fiecare centimetru al pielii în timp ce răspunde;

"Ăsta e soarele iubire. Nu pot face nimic în privința asta." Las un oftat dezamăgit înainte să prind curaj și să-mi deschid ochii. Prima priveliște pe care o văd e pe Damien zâmbind, pe fața lui citindu-se adorația și uimirea. Expresia sa mă trimite înapoi în al nouălea cer și nu pot să mă opresc din a-i trimite același rânjet înapoi. A lui devine mai luminos aproape instantaneu.

Stăm așa ceva timp până când mâna lui Damien mă trage mai aproape de el de talie, corpurile noastre fiind presate unul de celălalt. Stând complet relaxată în imbrățișarea sa mă face aproape să uit totul. Aproape. Fața mi se înrosește atunci când simt corpurile noastre presate goale ceea ce natural îmi face mintea să meargă prin durerosul proces de a revizui fiecare moment al nopții trecute.

Nu că ar fi un lucru rău, mintea mea adaugă satisfacută.

Prea ocupată să-mi analizez gândurile, Damien îmi observă expresia și mă găsesc împinsă gentil pe pat în timp ce el se ridică, stând pe marginea patului. În acea fracțiune de secundă, observ expresia lui Damien ceea ce îmi fac emoțiile anterioare să revină extrem de repede.

"Regreți asta, așa-i?" Damien murmură cu o voce rece, corpul nu îi mai e relaxat ci rigid și încordat. Starea lui de dinainte deschisă și primitoare acum rece si detașată, "Eram al naibii de sigur că se va întampla asta," el vorbește repede și fără sens, fără să-mi dea o șansă să-i înțeleg cuvintele sau să răspund, "A fost prea bine ca să fie adevărat." Se îmbufnează.

Ce naiba?

Nu durează mult să realizez că mi-a interpretat timiditatea și emoțiile ca regret.

Mă ridic dar observ că sunt goala așa că iau plapuma moale, acoperindu-mă înainte să mă târăsc pe partea lui Damien al patului unde stă cu capul în maini, într-o poziție aproape pierzătoare. Îmi las mâna să-i mângâie spatele în sus și în jos și privesc cu bucurie cum mușchii i se relaxează la atingere. Trebuie să mă ridic ca să îmi plasez cealaltă mână pe umărul lui și să mă ghemuiesc în gâtul lui, cum a făcut Damien acum câteva minute.

"Credeam că ți-am spus ieri că nu am regrete," pufnesc și plasez un sărut pe gâtul lui, simțindu-mă satisfăcută când tremură întregul lui corp.