ÎMBRĂȚIȘAREA LUI LUCIFER: Căderea unui heruvim (I)

Capitolul 19:Cununa pacatelor

Am ajuns in fata oglinzii prinsa in rama de stejar.Mi-am privit indelung chipul.Nu stiu de ce simt aceasta nevoie,de a ma afunda in proprii ochi.Poate vreau sa descopar cine sunt sau poate este altceva.Un zgomot imi intrerupe ritualul si cand ma intorc o vad pe Preoteasa Denaida intr-o postura solemna,cu mainile impreunate si fata putin incruntata.

-Mama...inclin eu capul usor.

-Petreci cam mult timp in fata oglinzii.Acoper-o.

M-am dus repede in chilia mea si luand un sal gros am acoperit oglinda,continuand apoi sa stau smirna in fata ei.

-Prima calitate a ordinului nostru este smerenia.Daca tu consideri ca-ti petrece timpul in fata oglinzii foloseste la altceva in afara de infatuare,te invit sa-mi dai o explicatie inteleapta.

-Caut...Caut sa aflu cine sunt,murmur eu.

-Ce ziceai?adauga ea cu voce dura,desi auzise prea bine.

-Mama,toate surorile mele au cate un dar.Unele canta nemaipomenit,altele cunosc tainele plantelor vindecatoare,unele se pricep de minune sa ii aline pe cei intristati sau se ocupa de buna organizare a ordinului nostru iar eu...

-Copila,dorinta de a fi speciala si samanta de rebeliune din tine este mandrie ascunsa,cununa tuturor pacatelor.Ea a dus la caderea ingerilor si apoi a omului,este sursa tuturor relelor si suferintelor din lume.

-Nu am vrut sa spun in felul asta,incerc sa ma scuz.

-De ajuns!ridica ea bratul.Ca sa reflectezi mai bine la rolul tau in aceasta comunitate,vezi ca podeaua din Sala Templului trebuie lustruita.Iar dupa ce inchei cu asta,vezi ca sora Nyria are nevoie de cineva sa o ajute cu bolnavii.

-Da,Mama.

Plec cu pasi repezi sa imi fac indatorirea,simtind ca sunt nedreptatita.Un fel de foc interior ma cuprinde si incerc sa il controlez,nestiind ce este.Rebeliune?Nu cred!

Podeauna imi pare nesfarsita,iar spatele ma doare.Dar lustrui cu osardie,nevrand sa provoc vreo dezamagire Mamei si reflectez la acel foc ciudat,pe care l-as putea asemana cu furia.Furie?Ridic capul,mirata parca si de gandul ca as putea simti asa ceva.

Toate surorile mele sunt intruchiparea blandetii si nu cartesc nici macar in gand,atunci cand li se aroga o responsabilitate.Nu se simt nedreptatite,nu se compatimesc,nu se infurie.Isi fac datoria cu pricepere si daruire.

Se lasa apusul si eu ma grabesc sa inchei,nevrand sa intarzii la rugaciune.Oboseala si-a spus cuvantul,nu mai simt nici acea furie si nici samanta rebela,cum o numeste Denaida.Poate are dreptate,poate ar trebui sa disciplinez acest nou sentiment.

In timp ce ma apropii de final,rasuflu usurata si ma bucur de podeaua proaspat lustruita.Preoteasa Denaida se afla in spatele meu.Ma cutremur simtind abia acum ca statea de ceva vreme acolo si ma observa.Imi sterg fruntea si ma ridic in picioare.

-Cer permisiunea de a pleca la rugaciune,alaturi de surorile mele.Nyria ma asteapta sa o ajut cu...

-Rugaciunea poate astepta.Ajunge pentru seara asta.Imbraca-te,trebuie sa mergem undeva.

Nu cer explicatii suplimentare,ma duc repede spre chilia mea,iar Mama vine in urma mea,pasind aproape imperceptibil.Nu am inteles niciodata cum poate sa mearga fara sa o simta nimeni.Felul cum apare deodata in fata mea ma sperie.

Iesim fara sa mai spunem un cuvant.Constat ca Denaida se uita cu luare-aminte in stanga si in dreapta,ca si cand voia sa se asigure ca nu vom fi vazute.In spatele gradinii se afla un mic foisor,umbrit de un nuc batran.Un gard viu,cu frunze alungite si tepoase strajuieste zidul propriu-zis,ca si cand ar fi imbracamintea lui.Zidul inalt inconjoara Templul si chiliile ca un semicerc,si ne fereste de privirile indiscrete.

Am parasit sanctuarul si ne indreptam spre padure.In fata unui copac batran se afla legati doi cai negri,inseuati si gata de plecare.Privesc uimita la conducatoarea noastra,neintelegand ce este cu aceste pregatiri de care eu nu am habar.

-Incaleca,imi spune ea cu acelas ton ce nu lasa loc de nesupunere.

Ma urc pe bidiviu si ea face acelasi lucru.Sunt uimita de agilitatea pe care o are,in ciuda varstei ei.

-Vom urmari poteca,imi spune ea aratand spre drumul serpuit ce mergea spre munte,luminat de o luna mare,aurie si plina.

Nu-mi mai pot stapani curiozitatea.Ce imi pregateste oare destinul?

-Unde mergem?

-La Fantana Albastra.

Am inchis gura si n-am mai zis nimic.Niciodata nu auzisem de acel loc.Ce fantana?Calul meu a inceput sa grabeasca pasul,raspunzand tacut nerabdarii mele.