Se afla pe același hol, privind în gol în timp ce degetele sale atingeau geamul care o despărțea de copiii aflați în incubator. Privirea ei fixa un singur loc din încăpere. În colțul mai întunecat al camerei putea să vadă cum micuțul copil cu pielea albă și părul de un blond apropiat de alb se zbătea între viață și moarte. Involuntar își duse mâinile la pântece, atingând ușor. Copilul ei ar fi trebuit să fie acolo, nu vedea unde greșise atât de mult în viață de primise o asemenea sentință, cert era un lucru: copilul ei nu mai era, iar șansele ca ea să mai facă alt copil erau prea mici. Pe lângă asta, o altă fată murise și un copil rămăsese singur, prea multe tragedii și pentru ce? Iresponsabilitatea unei copile și duritatea unor părinți.
Și-ar fi dorit să nu privească cu ură în acea direcție, dar îi era pur și simplu imposibil.
- Sunt niște minunății, nu-i așa?
Tresări la auzul vocii și își întoarse privirea către sursa ei, ochii ei se loviră de o femeie. Era puțin mai scundă decât ea și părea să aibă aceeași vârstă ca ea, părul brunet îi ajungea până la noadă, iar pielea albă încadra perfect ochii mari de culoare albastru și buzele mici subțiri. Burtica de gravidă îi ridica puțin ia cu model tradițional. După mărimea ei, nu mai avea mult până să nască, în acele momente și-ar fi dorit din tot sufletul s-o fi luat mai ușor cu viața ei și să fi rămas acasă, în loc să plece la drum în ziua cu nenorocirea.
- Aproape toate, spuse și privirea ei urmări din copilul cu păr albicios.
- Sunt niște daruri.
Îi observă zâmbetul care i se contură pe chip, deîndată ce spuse acele cuvinte.
- Posibil.
Înghiți în sec, darul ei nu va mai putea fi niciodată strâns în brațe, îngrijit. Totul se terminase pentru ea.
- Nu poți să fii nesigură atunci când vine vorba de un copil. Practic, când se naște un copil, șansele ca lumea să devină un loc mai bun, cresc. Nouă ne rămâne datoria să-i îndrumăm, în mâinile lor mici stă acum viitorul nostru.
Femeia însărcinată părea absorbită de imaginea celor mici. Nu putea să nu-i dreptate în ce spunea, omul acele ființe care de-abia întâlniseră lumina zilei reprezentau viitorul. Poate chiar printr-unul din incubatoare se afla viitorul doctor care i-ar salva viața la bătrânețe, viitorul profesor care îi va educa nepoții, viitorul polițist care va asigura ordinea și liniștea. Viitorul avea un zâmbet larg și ochi strălucitori.
- Gândește-te doar la acel copil, reluă și făcuse semn către copilul blonduț. E singur acum, nu are un tată, o mamă și nimeni nu va veni după el. Poate va ajunge într-o casă de copii, unde își va centra ura asupra societății. Locul ăla unde aștepți cu speranța că mama și tata vor intra după el, ca urmare a scrisorii pe care i-a adresat-o lui Moș Crăciun. Va fi dezamăgit că un miracol nu se petrece și va începe să înceteze să mai creadă în miracol și în oameni.
- Poate e mai bine să n-aibă încredere în nimeni.
Bruneta se întoarse brusc către ea, cu o privire șocată.
- Unui om îi dai valoare atunci când ai încredere în el, la fel și tu o obții când primești acea doză de încredere.
Tonul îi devenise grav, ușor răstit. Se învărti cu tot corpul către ea, astfel că o putea privi direct în ochi fără nici cea mai mică ezitare.
- Nu-l poți lăsă singur, spuse.
- Nu-mi cere asta! Ești o străină nu ai habar de nimic! N-ai să știi ce înseamnă durerea pierderii unui copil!
Începuse să urle deja la ea, dar o oprise, bruneta își așezase mâinile pe ochii săi, făcându-i să se închidă. Pentru o clipă vruse s-o îndepărteze și s-o numească nebună, dar ceva o opri. Era liniștea care se formase în jurul ei. Ochii i se umpluseră cu lacrimi. Nu ar fi dorit nimănui să treacă prin acele stări care o măcinau, ar fi preferat ca ea să moară în locul copilului. Ar fi făcaut orice. Era prea târziu, tot ce-i mai rămânea era să accepte cele întâmplate și să-și recunoască condiția actuală. Niciodată nu va mai putea să-și strângă în brațe copilul și va fi nevoită să privească alte persoane cum se bucură de plăcearea de a fi părinte. În timp ce ea, își va putea numai imaginea cum e să simți căldura unui trup micuț care-ți ascultă inima.
- Dumnezeu îți dă ocazia să ai un copil, iar tu nu vezi asta pentru că ești prea oarbă ca să realizezi cât de norocoasă ești chiar acum! Nu are sângele tău, dar asta nu înseamnă că nu te va putea iubi ca pe mama lui adevărată!
*
Și-o amintea perfect pe mama lui Blaineley, de fapt, cum ar fi putut s-o uite? Femeia aia cu păr negru și ochi albaștrii îi schimbase viața. Acum era rândul ei să-și plătească datoriile, iar Blaineley merita niște explicații.
- Mama ta a fost cu adevărat un înger. Ea nu putea fi supărată pe nimeni, iar dacă chiar se supăra, nu dura mult până să-i treacă. Îi plăcea să facă lumea să râdă, vorbea foarte mult și nu suporta oamenii triști. Pentru ea, pe pământ existau două tipuri de oameni: oameni buni și oameni care-și caută fericirea. Nici măcar în ziua în care a murit, ea nu a crezut că pe pământ există oameni răi.
Blaineley căsca ochii, de unde știa doamna Taison atâtea detalii despre mama ei? Cât de bune prietene fuseseră în trecut, încât să o cunoască atât de bine?
- Știu că pentru tine pare șocant, dar eu chiar am fost apropiată mamei tale. Și mai știu că nu-ți vine să crezi ce urmează să-ți spun, dar tot ce-ți spun e adevărat, tot ce-am făcut până acum, fost pentru binele tău și a lui Moon.
Femeia înghiți în sec și își închise ochii, îi dăduse drumul mâinilor lui Blaineley și se ridică în picioare. Se postă în fața ei și dintr-o mișcare se așeză în genunchi în fața ei, cuprinzându-i ambele mâini din nou, numai că de data asta le strângea mai tare.
- Îți jur, Blaineley, nu am intenționat niciodată să-ți fac rău, Dumnezeu îmi e martor. Am încercat să-ți obțin custodia atunci când ai rămas singură, dar unchiul tău era cu mult peste mine. El știa cât de bine mă înțelegeam cu mama ta și nu m-a lăsat să mă apropii, am fost nevoită să joc un rol. Rolul unei persoane reci, față de tine, de familia mea, față de propriul meu copil. Numai așa am putut să-i câștig simpatia unchiului tău. Numai așa te-am putut apropia de mine. Știu prin ce chinuri ai trecut, cât de mult te-a făcut să suferi. Te rog, iartă-mă, că nu am reușit să te salvez mai devreme. Am făcut tot ce-am putut să fii bine și să te scap de monstrul ăla.
Doamna Taison plângea cu hohote, în timp ce Blaineley se blocase cu totul în fața mărturisirilor ei. Încerca să mă salveze, sacrificându-și propriul copil.
- Când ți-am luat firma, n-a fost pentru nevoia de bani, unchiul tău încheiase multe contracte false și se împrumutase de bani. Dacă ar fi rămas a ta, s-ar fi ajuns rău. Nu am vrut ca nici tu și nici Moon să știți, altfel totul ar fi picat. Am preferat să duc eu totul în umbră, dar nu am reușit să rezolv, iar acum se răsfrânge asupra noastră. Persoanele care ți-au ucis părinții și unchiul, nu se vor opri până când nu ajung la tine. Nu am reușit să aflu nume, motive, nimic, cert e că vor să strice orice posibilitate ca tu să fii bine. Am încercat, îți jur că am încercat.
Continua să plângă, timp în care Blaineley nu înțelegea care problemă ar trebui mai întâi să fie tratată? Erau atât de multe informații venite dintr-o dată, căci nici măcar nu reușea să facă față din punct de vedere emoțional. Practic, Moon a fost lipsit de căldura parentală pentru că mama lui era prea ocupată să aibă grija ca ea să fie bine. Toata suferința pe care Moon a simțit-o atunci când era copil, toată singurătatea și răceală era din vina ei. Parcă își imagina figura lui Moon, copil, cum implora după puțină afecțiune din partea celorlalți.
Înghiți în sec și se așeză și ea în genunchi în fața doamnei Taison, luând-o în brațe. O strângea la piept, în timp ce amândouă plângeau. Se înșelase în privirea ei, dar, pe deasupra, realizase cât de multă dreptate avusese atunci când își spunea că nu poți știi niciodată care sunt motivele unor oameni să fie reci și dur. La fel ca mama ei, considera că pe pământ încă nu existase un om rău, ci numai oameni pierduți, care încercau să-și găsească fericirea într-un fel sau altul.
Doamna Tasion, suportase răceala fiului ei, răutățile și toate acuzele pe care timpul i le adusese, numai ca ea să fie bine. Încerca să-și plătească ,,datoria" fața de mama ei.
Pieptul îi era așa plin de amărăciune atunci, fusese oarbă în fața acestor lucruri. Ea era în pericol, doamna Taison era, de fapt, un personaj pozitiv, Moon era un copil adoptat, iar situația din jur părea că se îngreunează de pe-o zi pe alta. Mai ales atunci, când știa că Moon se zbătea din nou între viață și moarte.
Te-am făcut atât de tare să suferi, Moon, plângea și o strânse mai tare în brațe pe femeia din fața ei. Toată viața lui, Moon se zbătuse. Mai întâi între viață și moarte, apoi între singurătate și întuneric, ca în sfârșit când soarele se arătase pe cerul său, să fie nevoit să se zbată între nevoia de a o ști pe ea în siguranță și sentimenele pe care le avea fața de ea. Acum, acest ciclu dur pare că vrea s-o ia de la capăt, pentru că Moon se afla din nou, în același spital, luptându-se pentru a putea rămâne în viață. De ce nu putem fi pur și simplu noi? Cât să mai luptăm ca totul să fie bine? Până când viața ne va mai da palme?
- Tu nu ești vinovată, scumpo. Uneori soarta nu ne dă ce vrem, ci ceea ce avem nevoie. Asta obișnuia să spună mama ta, pentru ea până și părțile rele aveau o parte bună. Poate e nevoie de toate asta ca să puteți și voi să atingeți în sfârșit lumina. Știu, nu e drept, dar să nu ne pierdem speranța.
Doamna Taison începuse să-i mângâie părul și îi inspiră parfumul adânc.
- Știu că fiul meu nu se va da bătut. Va lupta, dar are nevoie de tine, Blaineley. Poate suna ciudat, dar știu că el simte când tu ești aproape. Blaineley, tu ai rămas ultima persoană pentru ca el se chinuie să trăiască. Te implor, salvează-l.
Acea rugăminte suna în mintea ei ca un ecou, care se propaga. Rugămintea unei mame care nu și-a putut mângâia copilul pentru că încerca să facă lumea un loc mai sigur pentru ea și pentru restul.
Blaineley se desprinse ușor de ea și își ștersese lacrimile cu mâneca hanoracului. Îi strânse mâinile, ca mai apoi să le lase libere și să le așeze pe fața doamnei Taison, aceasta tresări, dar își închisese ochii, parcă absorbind fiecare secundă. Știa ce se întâmpla, își aducea aminte de prietena ei, de mama ei.
- Copilo, ai nevoie de mai multă putere decât poți crede. Pentru asta nu vei rămâne singură.
Vocea aceea părea atât de cunoscută încât o făcu să înghită în sec, când își ridică privirea în direcția de unde se auzise, amuțise complet. Îi luă câteva secunde până când recunoscuse persoane, dar imediat un val de amintiri o lovise.
Bunicul.