Iubind în tăcere

Capitolul 33

Trecuseră cinci zile de când plecase, cele trei zile pe care le ceruse printre ele, iar Blaineley nu avea niciun semn de la Moon. După mesajele din seara acea, nu mai ştia nimic de el. Îi scrisese, dar nu i-a răspuns. Ba chiar la un moment reuşise să o convingă pe Beth să-l sune, dar nimic.

Unde eşti? Se întreba în continuu, teama că el ar fi putut păți ceva i se instalase în corp. Henry de asemenea nu mai apăruse, iar asta sigur nu e vreo coincidență nefastă.

De la incidentul cu Lester, nu mai ieşise din casă. Nu i-ar fi fost frică pentru ea, dar nu o putea lăsa pe Beth singură. Lester se putea ascunde oriunde, le putea urmări şi aştepta să atace, dar până când Henry sau Moon nu vor veni, n-o să iasă. Mâncarea le-a ajuns, lucru care o înbuna pentru că nu necesita să meargă la magazin. Beth fiind cea care mânca cel mai mult, Blaineley nu reuşea să înghită nimic cu grija lui.

Cum să fiu liniştită? Nu înțelegea una ca asta. Când unchiul ei pleca în vreo călătorie sau întârzia, îşi făcea mereu griji pentru el, cu toate că el n-ar fi plâns dacă pleca undeva şi nu se mai întorcea. Dar aşa îi era sufletul construit, iar acum era prea târziu să-l schimbe. Nu ştia ce voia Moon să facă, dar el ştie sigur că e îngrijorată. Asta dacă nu a pățit ceva.

- Blaineley?

Bruneta înghiți în sec şi îşi întoarse capul. Beth stătea la o mică distanță de ea, având ochii trişti şi un zâmbet şters. Din ziua acea reuşise să se apropie destul de mult de Beth, acum amândouă dormeau în aceeaşi cameră. Beth glumea cu Blaineley şi o invita să se joace împreună cu ea.

Până şi ea realizase ceva în acea seară, Blaineley a apărat-o, iar asta e ceva care a ajutat-o să-şi deschidă mai bine ochii. După felul în care îi vorbise şi se comportase, ar fi meritat să rămână singură, din nou. Dar Blaineley nu concepuse asta, o apărase, o adusese acasă teafără. Stătuse cu ea şi îi mângâiase părul până a adormit. Când tresărea în somn, Blaineley era încă trează, mângâind-o părinteşte. Mama ei nu se comportase astfel, nu era blândă şi cu siguranță ar fi pus pe altcineva s-o îngrijească şi şi-ar fi văzut de treabă.

Beth găsise în fata cu ochii de cristal, ceea ce îşi dorea pentru mama ei, un suflet bun şi foarte multă căldură. Nu se putea comporta urât cu ea, nu putea să-i mai spună acele cuvinte usturătoare. O considera pe Blaineley sora ei, ajunsese s-o iubească pentru ce era. Uitase că nu-i poate vorbi, nu mai băgase de seamă, sufletul şi acțiunile ei vorbeau mai mult decât ar fi putut cuvintele s-o facă. O admira, fratele ei chiar era norocos cu o asemeana fată.

- Când vine Moon? O întrebă cu lacrimi în ochi.

Blaineley îi făcuse semn spre ea, iar Beth alergă spre canapea. Se urcă cu grijă şi îşi lăsă capul în poala ei, aceasta începând să-i mângâie părul. O înțelegea pe micuța fată, îşi făcea griji pentru fratele ei. Teama de a-l pierde o speria, se simțea în jur frică.

- Nu vreau să pățească ceva. Îmi e dor de el.

Blaineley strânse din dinți, abținându-se cu greu să nu plângă. Şi mie. Se consumase foarte mult din cauza acestui subiect, nici starea ei de sănătate nu era tocmai favorabilă. Lipsa alimentației şi a odihnii o apăsau, corpul îi tremura la fiecare pas. Nu reuşea să-şi încordeze vreun muşchi, parcă era făcută din gumă. Parcă era o adevărată marionetă.

L-ar fi putut căuta, dar unde? Unde să-l roage pe bunic s-o ducă? Altă variantă nu vedea, Henry nu mai apărea, lucru care-i lăsa de bănuit. Dispariția bruscă era posibilă din două cauze: fie Moon se întorsese şi avea nevoie de ajutorul său pentru alte treburi; fie Moon pățise ceva, iar Henry văzuse asta ca pe o portiță de scăpare din angajamentul său de protector.