Iubind în tăcere

Capitolul 94

— Aveți impresia că eu mai pot face ceva? modul în care-i privea pe Henry, Dylan, Lester și bunicul era de-a dreptul înfricoșător. Nu pot să merg nici măcar să fac o baie ca un om normal, dar să pot fi acolo pentru ea s-o salvez, mai mult aș încurca lucrurile decât să fac ceva bun pentru ea.

În fond, niciodată nu am putut să fac ceva bun pentru ea, înafară să-i nărui viața, se gândi și își lovi picioarele în speranța că avea să simtă ceva, însă era în zadar, ar fi putut foarte bine să aibă un bolovan pe el, tot nu ar fi simțit nimic. Pentru el a nu simți nimic putea deja să fie ceva considerat genetic, nici măcar în momente ca acelea când Blaineley era dispărută și el era un neputincios, nu putea spune cu subiect și predicat exact starea prin care trecea, ci doar că era o senzație de presiune uriașă pe pieptul său care apăsea până la neputință asupra sa. Nu simțea durerea, ci doar știa că avea o inimă frântă ăn piept, incapabilă să mai simtă ceva.

— Te dai atât de ușot bătut? 

Bunicul a fost cel care a luat de această dată cuvântul, trimițându-i din priviri săgeți. 

— Dacă cineva mi-ar fi dat ocazia să fac ceva ca să mai pot sta lângă persoana iubită cinci minute, până și la inima din piept aș fi renunțat, spuse și își strânse în pumn bluza pe care o purta exact în locul unde inima sa bătea. 

— Poate că e chiar prea târziu acum, răcni blondul și două lacrimi i se prelinseră pe obraji. De unde știu că mai pot găsi ceva? 

Lester se apropie cu pași mărunți de patul în care se afla, având privirea în pământ și pumnii strânși pe lângă corp. Barba îi crescuse semnificativ, iar părul lung nu mai era atât de aranjat ca până acum. Pletele șatene erau prinse într-o coadă la spate, mai multe șuvițe ieșindu-i înafară. Nici măcar constituția corpului său nu era aceeași, pierduse mai multe kilograme în săptămânile care trecuseră.

— Nu am crezut că-i prea tărziu nici măcar atunci când i-am auzit ultima respirație.

Vocea îi suna răgușită, de parcă era prima oară când vorbea după luni bune. Cuvintele rostite îl reduseră pe Moon la tăcere, n-a fost acolo pentru el, dar putea să realizeze cât de pustiu se simțea în interior. Simpla lui prezență spunea totul despre asta. Moon ecpiră cu putere pe nări și își lăsă privirea să cadă pe mâinile pe care le avea împreunate în poală. În minte i-au apărut mai multe imagini din trecut, oare se poate întoarce la ziua când îl revăzuse pe Lester în parc și legăturile dintre ei reîncepuseră să se strângă din nou. 

Oamenii au nevoie din când în când de asta; să dea restart vieții lor dintr-o simplă apăsare de buton. Prezentul și o parte din trecut să se ștergă dintr-o dată și să nu mai existe atât de multe greutăți care fac să pară imposibilă viața. Din păcate, nu suntem calculatoare, nu putem ca dintr-o singură mișcare să ne ștergem mai mult din jumătate din viață și s-o luăm de la capăt, sau când vrem să scăpăm de oameni din viața noastră, să-i considerăm ca pe niște viruși și să scăpăm de ei cu ajutorul unor aplicații. În viața de zi cu zi, tu ești procesorul, iar antivirusul este fiecare alegere pe care o faci atunci când poftești sau dai afară oameni din viața ta. Dacă ai ajuns să nu mai funcționezi cum trebuie din cauza acestor „viruși", vei rămâne o altă piesă ruginită și singură din rândul celorlalte calculatoare uitate.

Exact așa se simțea el, era atât de plini de viruși, dar nu reușea să facă ceva ca să dea restart vieții lui; nu că nu ar fi putut, dar nu-și dorea asta. Altfel de ce Moon, totuși, avea impresia că în sufletul lui se mai află o urmă de speranță pentru el și pentru Blaineley. Bloca de fiecare dată acel sentiment, tocmai pentru că se temea și nu știa dacă nu va face altceva decât rău, alegând să se mai implice emoțional în continuare. Își readucea aminte de vechiul Moon, de-acum patru ani. Acel Moon care tot ce-și dorea era să distrugă tot ce se afla în jurul lui. De asta îi era uneori frică, se gândea că acel Moon încă mai trăia în el, numai că el se chinuia să-l ascundă de restul. Își pusese o mască pe față, acceptând modul în care viața se desfășura în fața lui. Realiza, însă, că era ceva greșit în toată treaba asta. vechiul Moon acum ar fi acționat. Nu l-ar fi interesat pe cât de multe persoane trebuia să calce numai ca să-și poată atinge scopurile. Vechiul Moon nici n-ar fi stat atât să se gândească la ce ar trebui să facă, pur și simplu ar fi lăsat aceste detalii pentru mai târziu și ar fi plecat după persoana pe care o iubește. 

Vechiul Moon nu ar fi avut nevoie de picioare, pentru că s-ar fi târât până când ar fi obținut ceea ce-și dorea.

— Dacă aș fi acum, în locul tău, nu mi-ar fi păsat nici dacă aș fi fost singur. Aș fi dat orice.

— Încep să fiu sătul de discuția asta.

Chipul lui Henry se înăsprise, i se putea citit nerăbdarea și focul, care mai mocnea încă în interiorul său. 

— Timpul e mult prea prețios în clipele astea, eu n-am de gând să aștept, așa că tu alegi, vii cu noi sau rămâi aici.

Se apropie de patul lui cu pași mari, întinzându-și mâna către el. Aștepta ca Moon să ia o decizie și asta cât se putea de repede. În comparație cu blondul, Henry știa că nu e timp de gânduri, atuncu când o persoană la care ții este în pericol, nici măcar nu mai e timp să respiri, dar să te gândești de două ori dacă ar trebui să faci ceva sau nu ca să s-o salvezi. Lui chiar îi era dor de vechiul Moon, care ar fi dat la o parte orice munte din cale lui atunci când era cazul. Asta fără să se mai gândească de două ori cât de bună a fost alegerea sau nu. Acționa pur și simplu, realizând că nu ar putea exista furtună pe care să nu reușească s-o domolească.

Momentul în care palma lui fusese întâmpinată de strânsoarea puternică a mâinii lui Moon, nu doar că se încheiase o înțelegere, ci și fusese adusă la viața o altă persoană.