Iubind în tăcere

Capitolul 79

Niciodată nu vei ști cum sfârșitul se poate apropia, stai proptit în lumina slabă de lumină și te întrebi oare ce urmează acum? Ai vrea să mai speri sau să mai lupți, dar realizezi că nu mai ai nici o șansă, așa că stai în umbra ta, blocat, neștiind ce mai exact te așteaptă. Un necunoscut de care majoritatea ne temem și nu am vrea să-l cunoaștem pe de-a-ntregul, fiindcă ne e prea frică. Unora ne e frică de momentul în care cel drag nu va mai respira, altora de momentul în care însuși nu va mai respira. Ziua de mâine îți poate aduce un nou început, la fel de ușor cum poate veni cu un sfârșit. De aceea poate că ni se repetă în continuu să nu-i urâm pe cei din jurul nostru, să-i acceptăm și, cel mai important, să iertăm cât încă mai avem timp.

Începutul e cel pe care-l îl alegem, sfârșitul e cel care ne alege pe noi.

Un cerc vicios unde continuăm să ne învârtim, dar pe care, încă, nu-l înțelegem la adevărată lui însemnătate. Atunci când sfârșitul vine, nu mai există timp pentru lacrimi și păreri de rău. E vorba de o ultimă respirație și multe amintiri.

Tu alegi ce vrei să vezi pentru ultima oară în acele momente; oameni zâmbindu-ți sau detestându-te.

Uneori e bine să mai speri, la fel de bine cum e să aștepți. Blaineley era blocată între cele două paralele în timp ce stătea pe marginea drumului, privind pierdută către strada unde se aflau nelipsiții medici, nelipsiții curioși, polițiști și reporteri. Peisajul era unul dezastruos, desprins parcă din cele mai negre coșmaruri. O mașină distrusă, mult sânge, urlete, plânsete și o durere surdă care nu o lăsa să miște. Multe persoane roiau în jurul ei, dar nu reușea să audă pe nimeni. Unii o trăgeau de umeri, alții o împingeau, corpul ei era asemenea unei batiste bătute de vânt.

Nu poate fi el, erau cuvintele care se repetau frenetic în mintea ei, iar lacrimile nu mai găseau liniște pe obrajii ei. Sufletul i se rupsese în mii de bucățele pe care știa că nu va reuși să le lipească la fel cum erau odinioară. O durea totul, nici măcar nu știa cu ce să înceapă.

Cu posibilitatea că el să fie mort?

Cu speranța că era un alt coșmar?

Cu voința că va fi bine?

Cu dorința că el să apară de undeva și s-o ia în brațe?

Fiindcă asta își dorea acum, să-l simtă, să o țină cât de strâns poate în brațe și să-i spună că totul va fi bine, că el o va apăra și nu va permite nimănui să o mai facă să sufere. Mă poți apăra de tine, Moon?

Un nod i se formase în gât când observă cum, de la locul accidentului, medici începuseră să alerge cu o targă. Acela fu momentul când Blaineley o luă la goană în aceeași direcție, lăsând în urma ei multe voci care-i strigau numele. Dădea din fața ei fiecare om care-i îi ieșea din cale, trecu de banda poliției ridicand-o cu o mișcare rapidă a mâini și alergă. Alergă cu sufletul strâns până când pe retină i se formă imaginea odioasă. Nu mai era Moon, învinețit după un meci de box, nu mai era zâmbetul lui, nu mai era expresia de furie sau frică, ci era numai o față plină de sânge, ale cărei trăsături reușeai cu greu să le distingi.

Ochii i se măriră și inima i se oprise pentru câteva secunde. Mai multe mâini începuseră să o tragă înapoi, dar era blocată asupra acelei imagini. Părul lui moale și albicios era pătat de o culoare roșiatică, putea zări zgârieturile făcute în carne. Acum nu mai era vorba de urmările unui meci de box, ci de moarte.

Nu-și putea da seama dacă mai respira sau nu, dar avea nevoie de el, avea nevoie să îi simtă din nou brațele. Când ne dăm seama că avem cel mai mult nevoie de un om? Atunci când el dispare.

Nu poți face asta, nu acum.

Niciodată nu a dorit moartea cuiva, dar credea că cineva, acolo, îi dorea răul. Altfel nu înțelegea cum de era nevoită sa vadă o altă imagine ca asta. Brusc și-a dorit să fie oarbă, surdă, mută, orice ar fi scutit-o de a-i mai vedea pe cei dragi suferind.

În ciuda celor din urma ei care încercau s-o sustragă de acolo, reuși să scape de strânsoarea acelor mâini și fugi în direcția tărgii, prinzându-se de marginile de care împingeau paramedicii și privi atent chipul desfigurat, parcă așteptând ca acei iriși albaștrii să o privească din nou. Îi privi brațele însângerate și îi prinse mâna, strângându-i degetele. Aștepta ca și el să strângă mâna, dar nu, n-o făcea.

Te implor, nu și tu. Fac orice. Gândurile ei o luară razna. Paramedicii făcură semn către polițiștii care veneau în grabă către ea. Nu știa de unde primise puterea aceea, dar își întinsă mâna către chipul său, acoperindu-i ochii. Înainte, Moon avea ochii deschiși, iar după acea mișcare, el i-ar fi deschis. Acum spera că se va întâmpla invers, dar nu, ochii săi rămăseseră închiși. Respira mai sacadat după ce observă sângele care îi mânji mâinile. Sângele lui.

Picioarele nu o mai ascultau. Se blocase în loc, amintindu-și de familia ei. Putea din nou să-și vadă mâna mult mai mică acoperită de sângele părințor ei. Nu, din nou.

— Blaineley, auzi acel strigăt ca pe un ecou și niște o brațe o prinseră înainte să ajungă la pământ.

În mintea ei se auzi cântecul pe care părinții ei obișnuiau să i-l cânte atunci când noaptea bătea la geam. Ultimul cântec pe care ei i-l rostiseră înainte să moară.

Lester îi îndepărtă pe polițiști, cărând-o ceva mai în spate de targă. Privea și el către prietenul său, nevenindu-i să creadă imaginea pe care tocmai o vedea.

Nu-și putea da seama ce era mai dramatic, locul acela desprins din filmele de groază sau faptul că pe obrajii prietenului său apăruseră lacrimi.