Iubind în tăcere

Capitolul 85

Iadul nu trebuie neapărat să fie locul unde urmează să ajungem după ce murim, Iadul poate exista și atunci când încă suntem în viață. Iadul poate lua forma unei încăperi obscure, pline cu mult praf și multe hârtii aruncate în toate direcțiile. Iadul era chiar încăperea în care Blaineley se afla în acele momente. Iadul se declanșa atunci când un om drag ție moareț iar tu nu ești capabil decât să privești și să plângi mult. Mult de tot.

Avea mâinile pătate de sângele ei, chipul pătat de sângele ei, sufletul pătat de sângele ei, cea al cărei zâmbet îl văzuse pentru ultima oară în acea seară. Cea pe care nu mai avea să o mai vadă vreodată în viață. Singura persoană care rămăsese acolo pentru ea indiferent cât de greu funcționau lucrurile sau de gravitatea situației. Cea care o înțelesese când toți păreau că îi pot aduce numai prejudecăți.

Exact, acea fată cu ten măsliniu, ochi verzi și un zâmbet încântător. Acea fată pe nume Radika.

Blaineley tremura neîncetat lângă corpul fără viață, îi apucă chipul în mâini și se chinui să-i șteargă tot sângele de pe față, avea ochii larg deschiși și tot ce putea citi în ei chiar atunci era doar spaimă. Oare cât de tare se temuse până să ajungă lângă ușă? Cât de curajoasă fusese să mai aibă speranța că o să poată să scape din mâinile unui om fără milă? Cunoștea prea bine expresia acea, era expresia părinților ei în ultimele lor clipe de viață, mai mult ca sigur era aceeași expresie a unchiului său înainte să moară și cel mai probabil expresia lui Moon când conștientizase că drumul său avea o singură destinație... și anume moartea. Știa expresia, era obișnuită cu ea, o putea simți până în cele mai întunecate adâncuri ale inimii sale spulberate în mii de bucățele acum.

- Nu, nu tu, repeta, vocea răgușită părând că ar fi putut distruge orice și pe oricine chiar atunci. Unde ești? urlă cu toată forța. Arată-te odată și hai s-o terminăm, sunt chiar aici, ia-mi viața! 

De data asta se ridică în picioare, învârtindu-se pe loc.

- Vrei să mă vezi chinuită, vino și ia-mă! Nu le mai face lor rău, la naiba, nu au nicio vină!

Regreta, regreta al naibii de tare că nu reușise să-și pună capăt zilelor de fiecare dată când încercase să facă asta. Fusese atât de egoistă că nici măcar viața nu fusese capabilă să și-o curme. Fiindcă odată cu ea, s-ar fi terminat acest haos. Privi încă odată spre corpul inert când numele celei care avusese grijă de ea atât de mult timp, fusese strigat cu atât de multă durere și disperare, încât simțise cum părți din suflet îi mor încetul cu încetul chiar atunci.

Lester...

Șatenul căzu în genunchi lângă ea și cu chipul plin de lacrimi, privea corpul inert. Cu degetul arătător începu să-i mângâie tâmpla, foarte aproape de locul de unde valuri de sânge continuau să curgă fără încetare. Avea inima fărâme, mișca din cap în semn de negație, mângâindu-i părul.

- Radika, ridică-te, spuse, iar vocea părea să-i fie sugrumată. Ridică-te acum, tu nu poți fi moartă! 

Cu brațele încă tremurânde îi ridică trupul neînsuflețit pe care îl strânse tare la piept în timp ce lacrimile continuau să-i curgă pe obraji, întreg corpul îi tremura neîntrerupt. Nu putea fi ea, nu putea concepe că sufletul său tocmai murise. Fără Radika, Lester era pierdut, incomplet. Fără Radika, Lester ajungea exact ceea ce ea era acum în brațele lui, o simplă carcasă. Pe Lester nu îl interesase niciodată fizicul, tot ce apreciase la femeia din brațele lui era sufletul ei frumos și luptător, odată ce acesta dispăruse, el nu mai avea niciun sens. Când jumătatea ta încetează din a mai respira, ce sens mai are oare viața atunci când știi că vei rămâne pe viață incomplet?

- E numai vina mea, la naiba, e vina mea! 

Blaineley continua să se învinovățească, strângându-și părul între degete, Lester doar o aținti cu ochii șocați, neștiind ce reacție ar fi mai bună în acele momente din partea lui.

- Blaineley, vorbești? 

Au fost singurele cuvinte pe care a reușit să le spună la auzul acelei voci clare. Aceasta se opri, privindu-l pe Lester în ochi, cu aceleași lacrimi amare.

- Da, Lester, chiar o fac, de data asta am să vorbesc. Poate chiar asta își dorește nenorocitul care continuă să ne facă viața un calvar, spuse, ridicând tonul în speranța că poate va fi auzită de cineva. Vorbesc, Lester, m-am săturat doar să tac și să văd cum lumea mea se distruge puțin câte puțin, vreau să urlu, Lester, mă-nțelegi, să urlu cât pot de tare, fiindcă nu mai suport nimic din ce se-ntâmplă, m-am săturat de toată durerea asta, m-am săturat ca oameni importanți pentru mine să moară pe capete. Nu vreau să mai văd durere, moarte sau sânge. Fac orice, jumătate din suflet mi-l rup, doar să nu mai trec prin asta, eu nu o merit, părinții mei nu au meritat-o, Radika nu a meritat, Moon nu a meritat, la naiba! Nici măcar unchiul meu nu a meritat o asemenea moarte. Nu mai suport, Lester, pur și simplu nu mai vreau, continuă să țipe cu valuri de lacrimi încă pe obraji.

- Blaineley, șoptise el, nevrând să știe prin ce trece ea acum. 

- E numai vina mea, ar fi trebuit să vă țin departe de asta, să vă protejez! De ce nu m-ați lăasat să mor în toate acele dăți? Acum ați fi fost mult mai fericiți, și cel mai important, în VIAȚĂ!

Întreaga minte i-o luase razna din cauza șocului prin care trecea, dar ceva o făcuse să revină cu picioarele pe pământ când își auzi numele șoptit di e undeva din spate. Cu respirația întretăiată, ocoli unul dintre dulapuri, în ciuda strigătelor lui Lester. Rămase cu privirea blocată. Mia se afla pe jos, cu o mână plină de sânge dusă la umărul drept. 

- Nu am putut face nimic ca să ne salvăm, șoptise cu o figură la fel de distrusă.

Blaineley se apropie de ea, suficient cât să fie față în față cu ea, când se lăsă să cadă la pământ.

- Îmi pare atât de rău, șopti printre lacrimi.

În fața ochilor săi nu se mai afla Mia, nici Radika, nici Moon, ci părinții ei. Era din nou doar un copil care nu și-a meritat soarta distructivă. 

- Îmi pare rău, repetă. Ar fi trebuit să vin după voi. Îmi pare rău că am luptat, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, cât mai durează, până să ajung la voi?