Iubind în tăcere

Capitolul 35

Blaineley începu să strângă din ochi, deranjată de razele soarelui care intra necontenit în cameră, încălzind-o. Expiră puternic şi îşi întinse mâinile pentru a se dezmetici. Imaginile din seara precedentă o făcură să-şi deschidă larg ochii şi să tresare din pat. Se afla în continuare în camera lui Moon, dar cea mai mare frică a ei era ca nu cumva totul să fi fost un vis.

— La naiba, Blaineley, unde ai aruncat cheia aseară?

Blaineley tresări, mutându-şi privirea spre locul de unde se auzise vocea. De abia acum observase că uşile de la dulap sunt deschise - şi după cum presupunea - Moon se afla după ele. Respiră uşurată, realizând că nu a fost un vis. Moon a rămas, a adormit cu ea în brațe... a sărutat-o.

Involuntar îşi duse mâinile la buze, atingând cu grijă, imaginându-şi că o sărută. Simți un puternic gol în stomac, iar respirația îi deveni mai rară. Sufletul îi urla de fericire, Moon se întorsese şi era bine. Acel sentiment de siguranță şi curaj puse stăpânire pe ea, toată tensiune acumulată dispăruse brusc, lăsând în urmă căldură.

S-a întors, îşi spuse în gând, dorindu-şi cu ardoare să-l îmbrățişeze în acele momente.

— Pe bune, Blaineley, unde e cheia? îl auzi din nou, doar că de aceasta dată îşi strecură capul afară.

Fata aproape râse din cauza expresiei lui somnoroase şi curioase.

— Nu-i amuzant, vreau să fac duş, spuse şi ieşi de după uşile dulapului.

Zâmbetul lui Blaineley se blocă instantaneu, iar sprâncenele i se ridicară în semn de uimire. Moon avea doar un prosop înfăşurat în jurul taliei, restul corpului său fiind descoperit. Blaineley înghiți în sec, simțind cum obrajii i se îmbujorează. Îşi plimbă câteva minute ochii pe corpul lui Moon. Pieptul i se ridica uşor şi parcă muşchii i se încordau după fiecare respirație.

Moon nu era genul de bărbat cu o constituție a corpului asemănătoare cu a unui culturist. La prima vedere nimeni nu l-ar vedea ca pe un pericol, ci mai mult ca pe un puştan lipsit de apărare. Asta pentru că nu a exagerat în privința sălii. Îi plăcea să-şi vadă adversarii de la lupte intrând în ring fericiți că au un oponent slab. Era o senzație extremă să fie văzut slab, iar când adevărată luptă începea să-şi arate forța.

Puterea nu stă şi nu va sta niciodată în muşchi, nici în felul în care loveşti. Pentru Moon puterea stătea în creier, se obişnuise să-şi calculeze rapid mişcările şi să gândească care e cel mai sensibil punct. Dacă ar lovi fără ştiință şi ar arunca pumni peste tot - aşa cum adversarii săi o fac - nu ar face altceva decât să se epuizeze. Tehnica lui de luptă era simplă, se lăsa lovit sau se apăra, dar nu contracara. Nu până când adversarul său nu-şi consuma energia. După ce se întâmpla asta, Moon lovea punctele sensibile pentru a se asigura că e fără scăpare. Ultimul pas era să-l pună la pământ. Un lucru uşor de executat, atâta timp cât primii paşi erau îndepliniți cu brio.

Dar pentru asta avea nevoie de concentrare, multă concentrare. Nu ca în ziua în care Blaineley a apărut la depozit şi l-a văzut. Nu-l speriase că era acolo, cât îl speria faptul că şi Lester era acolo. Asta îl agistase şi îl făcuse să-şi piardă cumpătul. Luptase prost, ştia asta, nu contase că îl învisese pe Fulton. Simplul gând că executase planul de luptă a unor începători îl enerva. Dar nu se va mai întâmpla, se va asigura de asta, chiar dacă va fi nevoie s-o lege pe Blaineley sau să-l pună iar pe Henry bodyguard.

— Ce? Nu e prima dată când mă vezi aşa.

În minte îi reveni ziua în care ea aproape se înecase, nu avea tricou pe el când sărise în apă după ea.