Iubind în tăcere

Capitolul 81

Se afla pe același hol, privind în gol în timp ce degetele sale atingeau geamul care o despărțea de copiii aflați în incubator. Privirea ei fixa un singur loc din încăpere. În colțul mai întunecat al camerei putea să vadă cum micuțul copil cu pielea albă și părul de un blond apropiat de alb se zbătea între viață și moarte. Involuntar își duse mâinile la pântece, atingând ușor. Copilul ei ar fi trebuit să fie acolo, nu vedea unde greșise atât de mult în viață de primise o asemenea sentință, cert era un lucru: copilul ei nu mai era, iar șansele ca ea să mai facă alt copil erau prea mici. Pe lângă asta, o altă fată murise și un copil rămăsese singur, prea multe tragedii și pentru ce? Iresponsabilitatea unei copile și duritatea unor părinți.

Și-ar fi dorit să nu privească cu ură în acea direcție, dar îi era pur și simplu imposibil.

- Sunt niște minunății, nu-i așa?

Tresări la auzul vocii și își întoarse privirea către sursa ei, ochii ei se loviră de o femeie. Era puțin mai scundă decât ea și părea să aibă aceeași vârstă ca ea, părul brunet îi ajungea până la noadă, iar pielea albă încadra perfect ochii mari de culoare albastru și buzele mici subțiri. Burtica de gravidă îi ridica puțin ia cu model tradițional. După mărimea ei, nu mai avea mult până să nască, în acele momente și-ar fi dorit din tot sufletul s-o fi luat mai ușor cu viața ei și să fi rămas acasă, în loc să plece la drum în ziua cu nenorocirea.

- Aproape toate, spuse și privirea ei urmări din copilul cu păr albicios.

- Sunt niște daruri.

Îi observă zâmbetul care i se contură pe chip, deîndată ce spuse acele cuvinte.

- Posibil.

Înghiți în sec, darul ei nu va mai putea fi niciodată strâns în brațe, îngrijit. Totul se terminase pentru ea.

- Nu poți să fii nesigură atunci când vine vorba de un copil. Practic, când se naște un copil, șansele ca lumea să devină un loc mai bun, cresc. Nouă ne rămâne datoria să-i îndrumăm, în mâinile lor mici stă acum viitorul nostru.

Femeia însărcinată părea absorbită de imaginea celor mici. Nu putea să nu-i dreptate în ce spunea, omul acele ființe care de-abia întâlniseră lumina zilei reprezentau viitorul. Poate chiar printr-unul din incubatoare se afla viitorul doctor care i-ar salva viața la bătrânețe, viitorul profesor care îi va educa nepoții, viitorul polițist care va asigura ordinea și liniștea. Viitorul avea un zâmbet larg și ochi strălucitori.

- Gândește-te doar la acel copil, reluă și făcuse semn către copilul blonduț. E singur acum, nu are un tată, o mamă și nimeni nu va veni după el. Poate va ajunge într-o casă de copii, unde își va centra ura asupra societății. Locul ăla unde aștepți cu speranța că mama și tata vor intra după el, ca urmare a scrisorii pe care i-a adresat-o lui Moș Crăciun. Va fi dezamăgit că un miracol nu se petrece și va începe să înceteze să mai creadă în miracol și în oameni.

- Poate e mai bine să n-aibă încredere în nimeni.

Bruneta se întoarse brusc către ea, cu o privire șocată.

- Unui om îi dai valoare atunci când ai încredere în el, la fel și tu o obții când primești acea doză de încredere.

Tonul îi devenise grav, ușor răstit. Se învărti cu tot corpul către ea, astfel că o putea privi direct în ochi fără nici cea mai mică ezitare.

- Nu-l poți lăsă singur, spuse.

- Nu-mi cere asta! Ești o străină nu ai habar de nimic! N-ai să știi ce înseamnă durerea pierderii unui copil!