Capitolul 100

873 83 10
                                    

Tăcerea, de atâtea ori neînțeleasă, dar folosită de aproape toată lume atunci când situațiile deveneau mult prea grele și orgoliile mai importante decât fericirea. Se afla într-unul din acele momente când nimic nu conta mai mult decât supraviețuirea; lucru pentru care se luptase pentru atât de mult timp. Pentru unii era ceva absolut normal să trăiești în tihnă, numai că pentru ea niciodată nu fusese vorba de liniște. De când se știa luptase pentru tot ce-și dorise, inclusiv pentru o gură de oxigen în plus. Ce făceau alții? Preferau mereu să se ascundă într-o cochilie unde tot ce reușeau să facă era să strângă mici frustrări pe care viața le aducea de pe o zi cu alta, ca urmare a unor decizii personale.

Oamenii uitaseră să aprecieze ce se afla în jurul lor, ei doar se aflau într-o continuă blamare pentru că, de regulă, nu reușeau să obțină exact acele lucruri pe care și le doreau din toată inima. Așa ajungeau să piardă. Din jurul lor dispăreau exact acele persoane de care aveau cu adevărat nevoie pentru ca existența lor să fie cel puțin normal. În prezent nu mai alergăm după suflete pure și curate, ci vrem din partea celor aflați în jurul nostru, precizările unei societăți imperfecte, unde sufletul nu mai contează, atâta timp cât, carapacea sa este frumoasă. Există persoane care se întreabă de ce ajung să sufere, să fie singure, de ce într-un final ei rămân singuri?

De ce trebuie să doară?

De ce trebuie să sufere?

De ce au pățit una ca asta?

Pentru că niciodată sufletul nu a fost cel lăsat să caute, ci doar a privit.

Poate că și acesta era motivul pentru care Blaineley și Moon nu reușeau să renunțe unul la celălalt, oricât de greu păreau lucrurile că vor ajunge să se desfășoare. În ciuda a tot ce fuseseră nevoiți să suporte pe parcursul relației lor, nu uitaseră unul la celălalt. Toate astea pentru că, într-un anume moment, amândoi își lăsaseră sufletele să caute până ce se găsiseră. Ceva din mintea ei se trezise la realitate în acele clipe, făcând-o să realizeze că acelea nu era încă sfârșitul. Abia se apropia de linia de sosire a acestui drum chinuitor care o bântuise vreme de atâția ani, nu era cazul să se oprească atunci și acolo. Corpul, mintea, sufletul ei îi spuneau că nu e timpul să cedeze, ci că trebuie să lupte mai departe, oricât de tare durea, mai putea încă puțin, oricât de greu de crezut era asta, se agăța de acea mică speranță și lupta până la capăt, ca o adevărată războinică.

Corpul i se rostogolise într-o parte exact în momentul când glonțul lovise podeaua cu un sunet înfundat, lăsând o gaură enormă în locul respectiv. Mărise ochii pentru că distanța dintre ei era de doar câțiva milimetri, îl auzi pe Moon cum răsuflă în clipa când realiză că ea acționase și nu se lăsase la voia întâmplării, exact cum avea impresia că o va și face. Un tremur puternic îi invadase oasele, făcând-o să respire cu greu. De multe ori i se spusese că, dacă voia să-și dea seama într-adevăr dacă voia sau nu să moară, era de-ajuns să se arunce într-un ocean și să vadă ce se întâmpla după ce aerul nu mai era destul pentru plămânii ei. Uneori, ajungi să te îneci fără să realizezi, nu neapărat pentru că îți dorești ca una ca asta să se întâmple. Asta era ea, nu voia să se înece, privea această acțiune doar ca pe o evadare de moment din tot ce trăia în acele clipe. 

Râsetul acela înfundat îi făcuse părul de pe ceafă să se ridice; acel sunet îi zgâria timpanele încet și sigur.

— Nu semeni atât de mult cu mama ta, venise riposta lui și întreg stomacul i se dăduse peste cap, amintindu-și de privirea blândă a femeii care-i dăduse viață. Ea nu s-a zbătut deloc.

Momentele acelea de groază i se repetaseră în cap pentru a mia oară în acea zi.

— Nemernicule, se chinui să spună, în timp ce sângele îi șiroia de pe buze în jos.

Iubind în tăcereUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum