Iubind în tăcere

Capitolul 92

Din perspectiva lui Moon

Niciodată nu aș fi crezut că viața chiar poate ajunge în acel moment când aproape totul să se întoarcă împotriva mea. Lecția pe care viața încearcă să mă învețe e mai grea decât aș fi putut vreodată să cred, când în sfârșit am ajuns în momentul când să îmi doresc atât de mult să repar totul, să nu mai forța necesară pentru asta, nu neg că soarta nu ar fi îndreptățită să-mi facă una ca asta, am fost un laș în tot acest timp, iar acum plătesc cu vârf și îndesat pentru toate acele momente. Se pare că accidentul nu doar mi-a lua o bună parte din timpul meu, ci m-a privat și de posibilitatea de a mai merge vreodată, în urma impactului cu acel copac, coloana mea s-a rupt. Aceste vești au venit asupra mea ca o lovitură greu de îndurat, cine ar putea să aibă grijă de un invalid? Sau cine și-ar dori măcar să aibă grijă de un invalid? Nu mai spun cum ar putea unul ca mine să salveze pe cineva, mai degrabă i-ar aduce mai repede moartea.

Ăsta e un moment în care trebuie să recunosc că am ajuns să depind cu adevărat de cineva.

Mă lovesc de minute bune cu piciorul în coapsă, dar nu simt absolut nimic, nici măcar o scurtă atingere. Sunt ca și terminat în momentul de față, singura ființă pe care o iubesc și care mă iubește e dispărută, prietenul meu cel mai bun pare că e în depresie, iar eu nu pot face nimic acum, fiindcă sunt țintuit în locul ăsta. Toate astea fiindcă am fost un laș, nu am luptat cu toate armele atunci când am avut ocazia, iar acum am fost pus la pământ atunci când mă așteptam mai puțin.

Lacrimile îmi curg pe obraji în șiroaie. Așa, Moon, acum plângi ca un copil, atunci când a fost cazul să fii bărbat, ai preferat să fugi. Meriți tot ce pățești și încă puțin, niciodată nu am fost demn de tot ce am primit, fiindcă mereu am ales calea aia mai ușoară în care să-mi bat joc de restul și să renunț la restul, în momente când ei cărau pietre uriașe în spate pentru mine. În minte mi se derulează diferite momente în care nu am luat nimic în serios, începând cu ziua în care i-am călcat ochelarii lui Blaineley în ultima zi de liceu, până când am reușit s-o fac să semneze actula acela nenorocit. La definiția pentru nemernic, ar trebui pus numele Moon Taison alături de poza mea, fiindcă exact asta am fost față de restul, iar acum eu depind de ei, dar ei nu sunt aici, niciodată nu m-am simțit mai singur ca acum.

- Un nenorocit, exact așa cum ai știut să fii toată viața ta, asta ai rămas, Moon.

Aproape că îmi vine să urlu, dar nu vreau să creez prea mult deranj, e destul că simpla mea existență a deranjat atât de tare încât să mai fac și altele. Ce oare mai poate urma după întâmplarea asta? De fapt, cred că știu destul de bine răspunsul la această întrebare, dar prefer să nu spun cu voce tare. Dacă Blaineley pățește ceva, nu mi-o voi ierta vreodată. Aș vrea să fiu în locul unde se află ea acum, să-i spun cât de prost am fost, cât de mult regret și că o iubesc, dar eu nici măcar nu pot să mă dau jos din pat. Doamne, jur că dacă faci cumva ca ea să fie bine, voi încerca să schimb totul, indiferent cât de mare ar fi prețul.

Păpușa cu care Lester umbla, se pare că a fost găsită în clădirea unei vechi centrale, aflate față în față cu locul de unde se presupune că s-a tras în noaptea când Radika a fost ucisă. Acolo nu mai era nimic altceva, decât păpușa asta nenorocită. Blainley a dispărut, suprinzător și Violet. Camere de supraveghere au suprins o discuție între cele două, Violet avea păpușa aia în mâini în timp ce păreau că poartă un dialog destul de aprins. Blaineley a mea, frumoasa mea, i-am văzut buzele cum se mișcau, în momentele alea aș fi dat orice ca să o pot auzi. Să știu cum vocea ei răsună.

Nu vreau să mă gândesc câtă durere a îndurat, parcă nu fusese destul câte persoane văzuse, pierzindu-și viața chiarîn fața ochilor săi, acum a fost nevoită să vadă și cum prietena ei cea mai bună dispare. Cât de multă durere a strâns sufletul ei, încât acela a fost și momentul în care a decis că e momentul să vorbească din nou? Fiindcă ceva acolo chiar a declanșat o adevărată avalanșă de sentimente. Și, din nou, eu nu am fost acolo pentru ea. Femeia asta a strâns în ea mai mult curaj decât aș fi putut avea eu la un loc vreodată. Câtă durere mai trebuie să strângă până să cedeze?

Despre ce vorbesc? Dacă Blaineley nu ar mai putea alerga, ar merge. Dacă nu ar mai merge, s-ar târî. Dacă nu s-ar mai putea târî, și-ar înfinge unghiile în pământ și s-ar trage cu toate puterile, dar niciodată nu ar renunța. Nu așa ca mine.

Alte lacrimi mă podidesc, poate că nici măcar asta nu voi mai apuca, poate că e totul prea târziu, iar acum primesc cu vârf și îndesat pentru tot ce nu am făcut bine în trecut.

Aș vrea să sparg tot ce se află în jurul meu, nu mai suport tensiunea asta. Prin gând îmi trece deja imaginea unei alte asistente venite cu un somnifer pentru mine atunci când ușa salonului meu se deschide. Îmi pun mâinile pe față și îmi afund un geamăt, nu mai vreau să trec prin asta, e prea mult pentru mine. Devine prea mult pentru mine, mă simt de parcă cineva ar vrea să iasă din interiorul meu și să distrugă totul.Niciodată până acum nu am fost trecut prin astfel de stări, e un amestec de disperare, durere, suferință și înfângere, oare asistenta aia are vreun medicament care ar putea să amelioreze cele întâmplate?

- De data asta cred că ai ajuns într-un moment bun, spun cu fața încă acoperită de mâini. 

- Și noi credem la fel.

Aud o voce, care parcă îmi devenise străină de la un timp, îmi dau la o parte mâinile de pe față, iar imaginea persoanelor din fața mea îmi face inima să tresalte cu totul. 

Viața are mai multe surprize pregătite pentru mine, mai multe decât pot crede.