Iubind în tăcere

Capitolul 95

Frica era un sentiment care, cândva, pusese stăpânire pe ea și o controlase exact către acele prăpastii în care ceilalți avuseseră crezul că ea o să cadă. Da, fusese o fricoasă în copilărie, se închisese cu totul în ea și nu încercase sub nicio formă să se schimbe, de teama că nu avea să se descurce sau că restul o vor lua în serios. Atunci fusese întotdeauna vorba de ceilalți, ce opinie aveau ei, cum priveau ei situația, ce ar fi putut face, cum ar fi afectat-o sau cum ar fi rănit-o din nou. Rare ori se întreba ce anume și-ar dori ea sau cum anume se simte ea, ce dureri își provoacă de una singura fără ca măcar să aibă idee. Acelea erau mult mai usturătoare și greu de vindecat, durerile pe care, fără să știe, și le crea atunci când alegea opinia celorlalți, în loc de opinia ei. De multe ori chiar se obliga să treacă peste toate acele temeri pe care le avea și să vorbească, tocmai ca ceilalți să nu mai aibă de ce să se lege de ea. 

Stătea cu orele în fața unei oglinzii, având mâinile pozționate pe gât, de parcă ar fi vrut să se sugrume. Încercase să scoată un sunet, oricât ar fi fost el de mic, dar nu reușise. Momentele alea fuseseră cele mai chinuitoare și asta pentru că îi aminteau în continuu, care fusese cauza, ce dusese la o decizie ca asta. Își amintea cântecul pe care părinții săi îl cântaseră, ultimul lor cântec; și-ar fi dorit să poată repete versurile după mama sa, dar nu reușise absolut nimic. Ba. de fapt, ajunsese undeva, își provocase mai multă durere ca niciodată. 

Atât de mult și-ar fi dorit să existe o persoană care s-o susțină, inconștientă fiind de faptul că, cea mai mare susținere o putea găsi doar în ea. Până la urmă, asta e greșeala pe care o fac majoritatea  — aleg să se agațe de alții, fără a fi conștienți de toată puterea pe care o dețin. 

Când rămâi singur, tinzi să crezi că ai fost blestemat, în loc să vezi binecuvântarea pe care o ai dincolo de ce societatea poate dicta.

Atunci când ești singur, cele mai importante decizii din viața nu sunt inspirate de deciziile altcuiva.

Atunci când ești singur, fricile încep să se împuțineze și curajul să crească.

Atunci când ești singur, viața îți scoate oportunități ca să te facă mai puternic.

Atunci când ești singur, ar trebui să savurezi orice secundă, oricât de mică ar fi, fiindcă doar atunci poți spune că ești tu, cel real.

Toate aceste fapte le conștientizase și Blaineley atunci când decisese că nu mai vrea să fie soră cu frica și alesese să învețe ce e ăla curaj. Într-adevăr, existaseră destule momente în care simțea că, clachează; de multe ori se prezenta în fața celorlalți ca fiind o persoană sigură, dar în singurătatea ei suferea. De ce? Atunci când alegi să fii puternic, nu doar că vezi adevăratele fețe ale oamenilor, ci și viața exact în nuanțele ei. Ajungi să înțelegi cât de greu poate fi uneori să respiri într-o societate defectuoasă, unde principiul scapă cine poate, a ajuns un mod de a trăi.

Când schimbarea apăruse în ea, tot imposibilul începuse să fie posibil. Înțelesese că viața ei nu era ceva garantat și că, dacă își dorea ceva, trebuia să lupte; asta chiar dacă trebuia să frângă sentimentele altcuiva. Nu se ajunsese chiar până în acel punct, dar cine știe ce ar fi urmat tuturor situațiilor în care fusese pusă, de-altfel ca și cea din prezent. Era legată într-un loc necunoscut și tot ce-și dorea era ca acel chin să ia mai repede sfârșit. Situația era aproape similară cu cea din copilăria ei, numai că, de data asta, se afla în locul părinților ei. Nu trebuia să caute prea multe răspunsuri, momentul acela îi era deidcat chiar ei, cineva trebuia să ducă până la capăt ce începuse.

Ea reușise să scape, dar nici măcar libertatea nu-i rămâsese promisă. Avusese noroc, despre asta era vorba. Norocul acela nu însemna neapărat că putea să fie în continuare un om normal care iubește, speră, urăște, se roagă; norocul acela însemna doar că se amâna pentru data viitoare. Iar acum venise clipa; clipa în care adevăratele interese să iasă la lumină. Cu cât secundele se scurgeau, Blaineley se gândea la ce urma să se întâmple, nu se chinuia să găsească vreun motiv și aștepta. Chiar la un moment dat începuse să cânte aceș cântec de la mulți ani pe care-l auzise ultima oară din gura mamei sale, Violet păruse că își iese din minți auzind-o.

— Ce crezi că faci? Nu suntem la ora de muzică și nici la vreo aniversare, răspunse acid. 

— Ce altceva să fac? începu cu vocea categorică. De aici nu vom scăpa, glonțul destinat mie nu va mai lovi pe altcineva și totul se va sfârși odată. Aproape că nu mai am nimic de pierdut.

— La Moon te gândești?

Tocmai pentru că mă gândesc prea mult la el aleg să accept totul, gândise, înțelegând că mereu va fi ceva sau cineva care o va urmări, iar asta ar însemna să pună mai multă lume în pericol. Moon se gândise la ea în momentul când își călcase pe inimă și o lăsase să plece, în urmă cu patru ani; acum era rândul ei să se asigure că el va fi în siguranță, pentru că, pe ea, trecutul o va urmări întotdeauna, încercând s-o înghită. El trebuia să-și revină înainte de toate și să fie fericit, chiar dacă realiza cât de greu ar fi fost pentru el treaba asta, altă alegere nu exista. Fie era asta, fie sfârșeau amândoi ca părinții ei, poate chiar lăsând și ei un copil în urmă.

Inima aproape că i se înmuiase la gândul ăsta: ea în postura de mamă. Își închisese ochii pentru două secunde, trăind astfel de clipe; Moon, având în brațele lui copilul lor. Un băiețel sau o fetiță care să le moștenească ochii, cu părul tatălui său și voința mamei sale. Tot acel moment fusese spulberat când în minte i se schițase din nou acel moment din copilăria ei, numai că acum era ea și Moon, iar copilul lor se afla între ei. Atunci o lacrimă îi apăruse pe chip, nu, asta nu era ceea ce-și dorea pentru el. Voia ca Moon să profite întru-totul de viața lui, să aibă ocazia s-o trăiască la maxim fără să-și mai facă griji pentru ea sau să sufere.ț

Dacă prețul pentru liniștea persoanei iubite, era chiar viața ei, atunci, era gata pentru sacrificiul final.

Pentru prima oară era gata să spună că renunță. Nu făcea asta cu vreun regret sau vreo dorință ascunsă, de această dată era sinceră; se săturase de această luptă continuă, picioarele îi obosiseră, brațele îi amorțiseră, iar sufletul i se frânsese din cauza greutății pe care o cărase cu ea atât de mult timp. Acum se simțea liberă, scăpase în sfârșit de ea și era gata să-și găsească sfârșitul. Era pregătită, atât sufletește cât și trupește; luptase destul, puterile o părăseau, iar chinul nu avea să se termine... cel puțin, nu până nu terminau cu ea.

Acum lacrimile îi chiniau obrajii, problema era că, de această dată nu suferința le provoca, ci acel sentiment de eliberare. Făcuse tot ce-i stătuse în putință, acum era momentul să lase jos armele și să accepte tot ce urma să se întâmple.

— Acum chiar pari ciudată, ce e cu toate schimbările astea de stare? Nu ajuți absolut deloc, dacă alegi cumva să te dai bătută.

— Cred că deja e prea târziu pentru asta, hohotise.

Violet și-ar fi dorit să poată sări la gâtul ei, dar tot ce reușise fusese să miște scaunul pe care stătea.

— Te auzi măcar? Nimic nu se va rezolva în viața ta, dându-te bătută.

— Nu mai am nimic, izbucnise. Pentru cine să lupt? Există ceva în viața asta care să mai merite tot acest chin?

— Lupți pentru tine, vocea lui Violet o acoperise cu totul pe-a ei. Și eu am avut o perioadă în care am crezut că asta chiar ar fi fost singura opțiune, dar ce crezi? N-am renunțat, iar pe mine nu m-a apărat nimeni și crede-mă dușmanul meu a fost mai periculos decât orice persoană a intrat în viața ta și ți-a făcut rău.

— Cum ar fi?

— M-am apărat chiar de persoana mea, fiindcă ea e singura care îmi poate provoca cea mai mare suferință.

Când Blaineley era gata să vină cu o altă replică, singura ușă din încăpere se deschise, fiind trântită de perete cu putere. Blaineley apucase să inspire cu putere ca să poată acoperi șocul de a realiza cine era persoana care se afla cu ele în încăpere chiar atunci. Inima i se oprise din a mai bate, iar gândurile ei o luaseră razna, încercând să afle un mod prin care să poată oferi o explicație pentru care el se afla acolo. Din păcate nimic nu funcționa pentru ea, observase sângele de pe bluza lui, pistolul din mâna dreaptă și privirea sălbatică cu care le analiza pe amândouă.

— Lester.

Numele îi ieși de pe buze asemenea unei răsuflări și nu putea spune dacă era cauzată de ușurare sau de șocul prezenței lui.

Chiar era posibil ca întreaga ei existență să fie o minciună?