Iubind în tăcere

Capitolul 27

Moon se plimba dintr-o parte în alta având telefonul la ureche, iar cu o expresie deranjată tot încerca să facă persoana de la celălalt capăt al firului să-i înțeleagă deranjul. Blaineley îl privea bulversată cum tot făcea ocolul sufrageriei, întrebându-se ce se întâmplă de e aşa agitat.

— Înțelege, mamă, nu o pot lua pe Beth. Sună-i bona şi termini bâlciul. Replică disperat.

După câteva secunde de linişte, îşi dădu ochii peste cap şi strânse mai bine telefonul în mână.

— Nu e vina mea că e râzgâiată.

Doamna Taison vorbi ceva mai tare, astfel că Balineley reuşi să audă o voce mai puternică în telefon. Ea şi Moon stăteau liniştiți la masă, când telefonul a început să sune. Din ce înțelesese, părinții lui trebuiau să plece pentru câteva zile din Florida, iar pe Moon nu îl deranja plecarea lor, ci termenul ,,câteva zile". Era obişnuit cu micile lor călătorii, dar la ei câteva zile se puteau lungi şi pe două săptămâni.

— Şi ce dacă? E copilul tău.

Beth era genul de surioară mai mică care făcea probleme, altfel nu-şi explica cum reuşea să aducă bonele la disperare. Cât timp Moon locuia în aceeaşi casă cu ea şi părinții, nu era neapărată nevoie de o bonă, şi culmea fix atunci se găsea să fie cuminte. Când Moon avea programate meciuri sau ieşiri cu prietenii.

Dacă Moon era o problemă la maturitate, Beth era şi mai şi la şapte ani. Sunt frați, dar spre deosebire de ea, el nu se revoltase bonelor sau tratamentelor severe aplicate de părinți. Fusese o perioadă în care se simțea copleşit de lipsa părinților, dar îi trecuse când şi-a dat seama că oricât de mult ar plânge sau ar fi trist, nu ajunge la un rezulatat. Aşa ajunsese să înghită tot, iar acum tot ei se miră de ce nu îi apreciază şi nu le dă ascultare.

Blaineley îi observase încordarea, aşa că se ridică de jos şi se apropie de el. Îşi aşeză mâna pe umărul său, iar Moon se lăsă mai moale. Tot ce putea realiza ea din această discuție aprinsă e că, persoana care-i creează această stare e mama lui. O femeie a cărei răceală o observase de prima dată.

— Bine, adu-o, dar eu nu voi fi acasă. Blaineley rămâne, aşa că i-o poți lăsa ei. Cedă într-un final şi lăsă capul pe spate când Blaineley îşi trecu degetele prin părul său.

Dintr-o mişcare îi închise femeii, care nu terminase de vorbit. Deja îl enervase felul ei impunător şi greşlile pe care le fac. Poate că erau părinții lui, dar modul lor de abordare era total greşit. Vor ca Beth să nu ajungă la fel de indiferentă ca el, dar cu toate astea continuă s-o lase singură. Cum un copil să simtă apropiat de persoanele care i-au dat viață, când ele aleg o afacere?

— Uneori aş vrea atât de tare să se lovească la cap, poate aşa la revin mințiile. Spuse în timp ce îi prinse mâna lui Blanienely şi o trase spre canapeaua din sufragerie.

Împreună se aşezară pe suprafața moale, continuând să se țină de mână. Apăsarea nu îl părăsise, tare ar fi vrut să-i strige mamei lui toate greşelile pe care le face în privința lui Beth, dar orice ar face, nu ar avea parte de rezultate. Atenția îi fusese atrasă de Blaineley care se fâstâcea lângă el, în sfârşit îşi dăduse seama că nu ştia de ce avusese loc schimbul de replici dure dintre el şi mama lui.

— Mama o va aduce pe Beth, sora mea mai mică, luă o scurtă pauză, şi va rămâne aici până se vor întoarce dintr-o călătorie.

Blaineley zâmbi apreciativ, realizând de ce era supărat. Îi surâdea ideea, iubea să aibe grijă de cei mici, dar în viziunea lui Moon, lucrurile nu mergeau la fel. Motivele sunt simple, Beth cu siguranță nu o va plăcea pe Blaineley aşa mult şi îi va face probleme, nu ştie câtă răbadare ar putea avea el cu Beth dacă face rele şi cel mai rău, dacă va ajunge să se certe iar cu Blaineley, ea va fi expusă la aşa ceva. Ceea ce nu e bine, un copil nu merită să fie martorul certurilor.