Iubind în tăcere

Capitolul 24

Trecuse aproape o săptămână de la incidentul care i-a marcat atât de puternic. O săptămână în care aşteptările fuseseră zadarnice, dar aici nu vorbim despre orice fel de cuplu. De fapt, fiecare poveste de dragoste e diferită în felul ei. Diferă locul, persoanele, conjucturile şi într-un final, iubirea. Nimeni nu iubeşte la fel, ba chiar unii urăsc pentru că iubesc prea mult persoana care îi aduce soarele pe cer. Abordăm sentimentele diametral opus şi preferăm să le disimilăm în moduri unice.

Asta poate explica şi răcirea lui Moon față de Blaineley în această săptămână pustie. Excluzând nopțile, în care e nevoit să vină pentru a-i unge vânătăile cu cremă, a reprins acel caracter indiferent. Fapt care a îndurerat-o pe Blaineley, dar ea i-a acceptat comportamentul, gândindu-se că e destul de matur să realizele ce face.

Ciudat, nu a mai durut-o, nu a plâns, a simțit un gol imens, atâta tot. Refuzase să iasă din cameră, undeva la mijlocul săptămânii Moon fusese vizitat de Henry şi Violet, le auzise vocile, exact cum sunetele unor perechi de tocuri şi al unei uşii trântite răsunaseră pe hol în aceeaşi seară. Nici nu ştia dacă să se simtă trădată sau nu. Cine e ea să-l coordoneze pe Moon? O vrea pe Violet, atunci o poate avea.

Până la urmă, ăsta nu e un jos, şi dacă ar fi, ea îl câştigase demult. N-are importanță cui îi aparține trupul, atâta timp cât inima va fi mereu la altcineva. Într-adevăr, nu îi surâdea ideea că Moon ar face ceva cu Violet, dar nici nu avea cum să se opună.

Se ridică din pat, încălțându-şi papuci de casă. Trase din dulap un capod, cu care îşi acoperi trupul şi înnodă cordonul strâns în jurul taliei. Corpul ei îşi revenea din ce în ce mai bine, vânătăile îşi pierdeau din culoare, iar pata de pe obrazul ei dispăruse aproape în întregime.

În general timpul se scurgea destul de încet pentru ea, dar în această săptămână a avut timp să-şi pună ordine în gânduri, aşa că nu a sesizat cum soarele dispărea pentru a-i face loc lunii.

Nici măcar nu mi-ai simțit absența. Cu vârful degetelor atinse geamul străbătut de razele soarelui. O parte din săgețile de foc luminându-i chipul palid.

Nu mi-ai adresat nici măcar un cuvânt, nu m-ai întrebat dacă mă doare, sau poate m-ai simțit atât de bine, încât ai înțeles că întreaga durere dispărea cât tu erai prezent. Se lipi cu fruntea de geam şi închise ochii. De ce? De ce te îndepărtezi?

Blaineley inspirase adânc şi se întoarse, promtindu-şi mâinile la spate. Dacă tu tot faci ce vrei, eu de ce să nu am voie? Îşi pusese întrebarea în timp ce reveni în fața dulapului. Prinse ambele mânere ale uşilor din lemn şi le deschise, privind atent rafturile.

Am dreptul să fiu liberă în decizii. Am aceleaşi drepturi ca tine.

Nu obişnuia să poarte pantaloni, adora rochițele de vară, dar acum aleasă din hainele chitite atent o pereche de blugi trei sferturi, de un gri închis, pe care îi asortă cu un tricou roşu. Aruncă capodul pe pat, se schimbă de obişnuitele pijamale şi pentru câteva secunde se poziționă în fața oglinzii. Acoperită doar de lenjeria intimă, putea studia loviturile. Față de ultima oară, arăta mult mai bine... Moon ajutase să se vindece, chiar dacă unul din remediile folosite fusese indiferența.

Clătină din cap şi cu greu plecă din fața oglinzii. Îmbrăcă rapid blugii împreună cu tricoul şi căută în spațiul liber dintre dulap şi perete rucsacul pe care îl luase cu ea când se mutaseră. După ce îl scutură de câteva ori, aruncă în el telefonul şi căută cu prvirea carnetul albastru. Rămăsese în acelaşi loc de acum o săptămână. Cu o urmă de regret, lăsă să-i cadă pe jos rucsacul şi se aşeză din nou în fața oglinzii, având carnetul în mâini.