Iubind în tăcere

Capitolul 93

Totul fusese adevărat. Violet nu o mințise nici măcar două secunde atunci când fusesră împreună la spital, găsise arma, văzuse cu ochii geamul spart din arhivă, un geam care nu s-a spart niciodată cât timp ea se aflase acolo, văzând-o pe Radika în ultimele ei clipe de viață. La început scepticismul o corupsese total, nu voia să mai cadă în alte capcane exact cum mai pățise în trecut. Violet putea să fie chiar și ea un cap de vină la cele întâmplate, venind dintr-o dată în fața ei cu povestea legată de misiunea avută în urmă cu câteva luni. Blaineley putea să ia parte la cel mai bizar joc de până atunci. Imediat după plecarea de la spital, cele două s-au întors înapoi în clădirea arhivei.

— Știi la ce e bun gazonul?

Nu știuse să dea un răspuns exact la întrebarea pe care o pusese, puteau fi destule variante dincolo de realitatea brutală. Violet ridicase bucata verde, lăsând la vedere numai pământ, acel fusese momentul de încordare totală a lui Blaineley, nimic nu se află sub acea bucată de iarbă udă. Însă realitatea era cu totul alta, Violet doar expirase de parcă în fața lui Blaineley se afla o adunare de doi plus doi, iar ea nu înțelegea mai repede ce voia Violet să-i arate acolo. După ce împrăștiae puțin pământul, o bucată de celofan începuse să iasă la iveală, iar acolo era chiar ea. Arma care fusese folosită în seara aceea, exact aceeași despre care Violet pomenise în momentul când vorbiseră la spital. După ce făcuseră descoperirea, un văl negru urmat de o durere cruntă și multe strigăte o urmăriseră pe Blaineley. Nu realizase din ce parte venise, cert e ca simțise umezeala pământului sub fața ei, iar ultima imagine care i se desenase pe retină fusese Violet, alergând de o persoană îmbrăcată în negru și cu părul blond. Încercase să întindă mâna după ea, dar un bocanc greu se așezase pe încheietura ei și pusese atât de multă presiune că putea simți durerea atât de vie în oase.

Ce făcuse să merite toate astea, fusese întrebarea care îi venise imediat ce un material negru îi acoperise chipul. Se simțea aproape ca o criminală, cu toate că niciodată nu deranjase pe nimeni cu absolut nimic, ea continua parcă să fie pedepsită de tot ce se întâmpla rău pe pământ. Chiar la un moment dat se gândise că ar fi preferat să fie în locul lui Moon pentru că, măcar așa, ar mai fi putut să scape de durerea care-i devenise atât de cunoscută în ultima vreme. 

Se simțea o criminală pentru că a îndrăznit să iubească.

Acum își simțea capul foarte greu, iar durerea parcă-i pulsa undeva în frunte. Când deschise ochii se lovi de imaginea unui perete plin de mucegai, încerca să-și miște brațele, dar acestea erau legate de mâinile altcuiva. Încercă să pipăie, dar persoana din spatele ei tresărise, scoțând un sunet ascuțit.

 — Putem spune că am dat de belea.

Recunoscuse perfect acea voce. Era Violet cea care se foia în spatele ei.

 — Ce s-a întâmplat? 

 — Ai fost lovită cu o bâtă de baseball în cap. Am încercat să scap de ei și să fug în pădure, dar Mia și arma ei sunt destul de bune.

Blainely tresări, privi în jurul său și atunci observă sângele care se uscase pe mâna lui stângă a lui Violet și care o murdărise puțin și pe ea pe braț. Ce o făcuse să mărească și mai tare ochii era firișoare de sânge care încă mai continuau să sângereze peste cel care se uscase.

 — Sângerezi.

 — N-o să mor din atât, iar dacă se va întâmpla, presupun că, asta e karma, pufnise. O să mor legată fix de persoana pe care obișnuiam s-o urăsc în trecut.

Pe Blaineley o surprinse să audă că folosea timpul verbului la imperfect, ceea ce era un semn cel puțin bun pentru început. 

 — Trecutul e trecut, asta nu înseamnă că trebuie să mori pentru că ai aruncat vorbe în dreapta și în stânga.

Râse.

 — Poftim, chiar și în clipe ca astea tu continui să fii bună cu mine. Poate dacă nu aș fi ajuns să-mi schimb viața atât de mult, acum m-aș fi bucurat de ce ți se întâmplă.

Blaineley își lăsă privirea în pământ. Conștientiza că poate schimba multe la persoana ei... cum ar fi părul, îmbrăcămintea, modul în care merge sau ce mănâncă, dar cu greu ar fi putut să fie un om cu alt caracter.

 — Știu că toate acele răutăți provin din suferința pe care alții ți-au provocat-o ție.

 — Sau dintr-o obsesie. Mereu l-am vrut pe el.

Știa foarte bine la cine se referea, nu era nevoie să-i spună numele sau persoana despre care era vorba.

 — Am vrut să mă vadă exact așa cum te vedea pe tine. Am crezut că fiind o altfel de persoană, voi reuși să-i atrag atenția măcar puțin. Dar nu, am ajuns să primesc mai multă ură și să fie mai respingător cu mine decât niciodată. Apoi a apărut tu și tot ce încercasem să leg cu el în atâta timp, fusese distrus de tine. După asta, îmi doream doar să te doară exact așa cum mă duruse pe mine înainte.

Cunoștea acest instinct de apărare. Într-un timp îl avusese și ea, iar asta fix în momentele când alegea s-o rănească, chiar dacă nu-i greșise cu absolut nimic.

— Când tu ai plecat, ceva din el s-a schimbat cu adevărat. Mai întâi a ținut musai să ajungă la fiecare dintre noi valoareape care el considera că o aveam în ochii lui. Și ce crezi? Eram un nimic.

Și-l poate imagina pe Moon pus într-o astfel de situație, chiar dacă este ceva foarte neplăcut. Atunci când durerea te lovește din toate părțile, nici măcar tu nu știi de ce poți fi capabil.

— O lungă perioadă ne-a tratat pe noie ca pe niște gunoaie, dar, în timo și-a revenit. Dacă stau bine să mă gândesc, acum i-aș mulțumi pentru că a făcut toate astea, m-a ajutat să-mi dau seama că trebuie să schimb ceva la mine, nu am știut ce, așa că am preferat să plec un timp, să realizez ce vreau eu de la viață cu adevărat.

— Și ai ajuns să pleci într-un stat aflat în război, cu riscul de a te întoarce între patru scânduri.

Blaineley nu-și poate imaginaa nimic din ce a trăit sau văzut Violet în acel loc, astfel de conflicte sunt menite să te schimbe pe viață și nu întotdeauna schimbarea este și cea dorită. După astfel de momente tinzi mai degrabă s-o iei razna, decât să repari ceva.

— Chiar și cu riscul acela, m-am simțit pentru prima oară utilă.

Din vocea ei reuși să distingă durere, Blainely privi către podeaua prăfuită, gândindu-se că nu ar vrea să fie în locul lui Violet nici măcar pentru 10 secunde. Își văzuse părinții murind, nici nu voia să știe de câte ori se repetase un astfel de episod pentru Violet în timpul cât fusese plecată.

— E amuzant să știu că am scăpat cu viață de acolo, dar este posibil să mor pe-aici, râse, iar părul de pe ceafa lui Blaineley se ridică, ocolise pe cât de mult putuse această posibilitate- să moară acolo, iar asta pentru că îi era groază de acest lucru.

— Nimeni n-o să moară, comentă, încruntându-se.

— Nu fi atât de sigură, nu știm unde suntem, probabil vom fi lăsate aici până când vom ajunge țărână.

— N-ai de unde să știi.

— Blaineley, garantez că o persoană care a organizat atât de bine noaptea de la arhive, cu siguranță nu va veni aici să își arate fața și să-și împărtășească planul malefic. Nu suntem chiar în acele seriale de pe Netflix.

Pentru o secundă, bruneta îi dădu dreptate, timp în care începu să analizeze locul în care se aflau. Mirosul era unul groaznic, iar la picioarele lor se afla mult fân, la fel și în jurul lor. Mâinile le erau legate cu lanțuri, putea simți greutatea lor cum le apăsa pe piele.

— Suntem într-un grajd.

— Bingo, geniule. Ne putem afla chiar și la sute de kilometri de Miami în momentele astea și vrei să știi partea cea mai rea? Nu va dura prea mult până vom muri deshidratate.

Gândul ăsta o făcu să se cutremure.

Când moartea e aproape ți-ai dori să mai poți fura cel puțin o secundă ca să mai trăiești.