Iubind în tăcere

Capitolul 99

O săptămână mai târziu

Dacă viața m-a învățat ceva foarte important, acel lucru a fost să nu mai pierd timpul găsindu-mi scuze și să fac exact ceea ce simt, chiar dacă, uneori, a face ceea ce simți înseamnă să încalci anumite reguli sau să pierzi oameni din jurul tău. Când apare suferința înseamnă că urmează să înțelegi ce e cu adevărat fericirea; obișnuiam s-o aud pe mama spunându-le prietenelor ei, atunci când ele veneau plângându-se din diverse probleme.

Până la urmă cine eram eu? O fată rămasă orfană, ai cărei părinți fuseseră uciși doar pentru că atunci când suferința a fost mai mare, aceșteia și-au permis să mai viseze și din a nu avea nimic, au reușit să construiască propriul lor „imperiu". Un simplu om care nu avrut să se oprească din a se lupta cu viața și a mers mai departe chiar și în acele momente când cea mai mică mișcare pe care o făcea era foarte dureroasă. Aceasta a fost principala mea vină pentru care am ajuns să sufăr, faptul că mi-am permis să visez și să cred că, într-o bună zi, voi ajunge și eu să-mi construiesc propriul imperiu. Au fost momente în viața mea în care, efectiv, am considerat că nu mai pot duce atât de multă durere în spate;  momente disperate în care tot ce am făcut a fost să privesc cerul și să întreb cu disperare ce făcusem atât de rău pe pământ în cât să merit tot ceea ce primeam? Ce vină aveam eu că existam? La început am așteptat în tăcere pentru multă vreme un răspuns, dar ce nu știam eu de fapt, era că nu fusesem pedepsită, ci mi se oferise cea mai de preț lecție... cum să învăț să fiu puternică. Nimic din ce se întâmpla nu era întâmplător, tot ce eu vedeam ca pe o rană, era încă un motiv în plus să fiu mai puternică și să continui să lupt, indiferent cât de tare vocile din capul meu începuseră să se amestece între ele.

Am avut zile în care nu reușeam să înțeleg ce se întâmpla cu adevărat în sinea mea, de ce tot suportam atât de multe goluri? 

În acele clipe simțeam că nu mai pot respira și îmi doream să se și întâmple, iar asta pentru că ajungeam dese ori să fiu la pământ, oricât de mult mă luptam, lumina nu mai apărea, ceva din mine îmi șoptea că era cazul să mă dau bătută, dar, pe lângă acel ceva, exista o parte din mine, care urla în disperare să mă ridic și să merg mai departe. O parte înlățuită, plină de cicatrici și răni, iar asta pentru că  nu-mi permisesem s-o eliberez atunci când ar fi trebuit. O parte însetată de dreptate și luptă... o parte pe care am lăsat-o liberă atunci când șoaptele deja deveniseră mult mai puternice,iar oamenii din jurul meu dispăreau, chiar dacă eu nu-mi doream asta.

O parte din mine pe care ar fi trebuit s-o las să iasă la suprafață cu mult timp înainte.

Cine aș putea spune că sunt chiar acum? 

Un om mai puternic?

Un om mai sigur pe el?

Un om care iubește?

Din toate aceste întrebări, nu îmi dau seama pentru care aș oferi cel mai sincer și cel mai sigur răspuns atâta timp cât am momente în care nici măcar eu nu-mi dau seama cum merg anumite lucruri din viața mea. Cât de bune sunt sau cât de corecte sunt acestea; cert e că toată viața mi s-a cerut un singur lucru... să tac.

Să tac oricât de dureroasă ar fi fost rana.

Să tac oricât de multe cicatrici aș fi avut.

Să tac oricât de tare acele răni ajunseseră să sângereze în încercarea mea de a opri totul.

Din păcate se întâmplă că nu poți opri asta atunci când ești obligat să rămâi în cochilia ta, fără vreun drept de apel în fața celor care îți spun că ar fi cazul să te oprești din a-ți împărtăși problemele. Ăsta e din păcate un lucru trist pentru oamenii care nu înțeleg că, tăcerea nu va fi niciodată un semn bun.