Iubind în tăcere

Capitolul 87

Perspectiva lui Blaineley

Cred că de puține ori am avut această senzație ciudată în capul pieptului. A trecut ceva timp de când nu l-am mai văzut pe Moon, bine, pentru mine ar putea trece și o zi ca să-i simt lipsa. Poate părea extrem de ciudat, atât de tare vreau să-l văd, dar cu toate astea fug de el de parcă ar avea vreo vină în tot ceea ce se petrece. Fug de el, dar îmi doresc atât de tare să fie prezent aici. Cred că am ajuns să-l înțeleg.

Privesc holurile goale, așteptând asistena să-mi spună dacă pot sau nu intra în salonul său. E destul de târziu, dar asta nu ar trebui să mă oprească. Bunicul are dreptate, știu că nu mă poate vedea, dar prezența mea poate fi simțită. Urăasc atât de mult spitalele, iar asta pentru că nu am plecat niciodată cu vreo veste bună de-aici. Întotdeauna cineva a trebuit să moară sau să aibă de suferit ceva.

Strâng din buze. Niciodată nu mi-am dorit mai mult decât decât o viață liniștită, dar prețul acesteia se pare că e prea scump pentru oamenii ca mine. Continui să pierd și nu știu ce se va întâmpla atunci când nu va mai fi nimic de pierdut. Uneori mă simt ca în mijlocul unei lupte date între ce e ar trebui să se întâmple și ce se întâmplă de fapt în realitate. Scenariul întâmplărilor e deja foarte clar. Cineva urmează, iar moartea Radikăi confirmă asta, ăn seara aceea puteam să murim mai mulți, dar nu, a început mai întâi cu ea. Simplul gând că am fost în același loc pusă cu persoana care îmi vrea atât de tare răul, mă face să înnebunesc. Aș fi putut fi mai atentă atunci, poate chiar apariția mea acolo a declanșat totul. 

Sau poate Radika a aflat ceva, ceva ce nu trebuia aflat.

Încep să mă plimb pe holurile spitalului, chinuită de imaginea acelei încăperi. E greu să revăd episodul ăsta de atâtea ori repetându-se în mintea mea, dar sigur erau mai multe detalii acolo. Radika fugea, deci fie era speriată, fie era urmărită, fie aflase ceva. Nu ar fi avut de ce să sperie, fiindcă știa deja ce presupune acel plan, iar expresia de pe chipul său era total alta decât cea de pe chipul unui om terifiat de spaimă. Părea fericită, ca și cum o piatră i-ar fi dispărut de pe inimă. Dacă ar fi fost urmărită, aș fi putut vedea pe cineva în urma ei, aș fi putut auzi măcar niște pași sau să văd o umbră în urma ei, dar acolo nu era nimic. Radika aflase ceva care o făcuse foarte fericită. Acel ceva avea legătură cu scopul nostru, altfel ochii ei nu s-ar fi aprins așa când m-a văzut. Ceva de pe fața ei era o combinație între șocul produs de aflarea adevărului și bucuria îndeplinirii misiunii până la capăt. Acel ceva avea legătură cu mine.

Radika aflase cine au fost persoanele care mi-au ucis familia și aproape l-au omorât pe Moon. 

Radika a murit pentru că știa adevărul.

Când totul începe să se lege, simt cum tensiunea începe să-mi crească. În acea cameră se afla un calculator, atunci când poliția a ajuns să mă interogheze au menționat asta în raportul pe care-l făcuseră. Era un calculator fără unitate. Poate părea un detaliu nesemnificativ, dar ca să poți privi ce transmit camerele, ai nevoie de un calculator. La fel cum ai nevoie de el ca să vizionezi alte filmări.

Un om a fost ucis pentru că știa prea multe.

- Domnișoară, vă simțiți bine?  apare lângă mine asistenta exact când m-am lipit de perete.

Încerc să respir normal, am căutat atât de mult adevărul. Dacă eu îmi pot da seama de asta, cum de ceilalți nu pot să vadă asta? Moartea unui om a devenit așa de puțin importantă?

- Da, poate puțin deshidratată, spun, captându-i atenția. Pot intra în salonul său?

- Sigur, se pare că faimilia lui nu e în seara asta aici.