Iubind în tăcere

Capitolul 50

După 24 de ore

Ceva se sfărmase în interiorul său, dar ce? Sufletul şi inima îi fuseseră de prea mult timp distruse, ce mai rămăsese în urmă? Pentru că ea era doar o simplă umbră a celei care ar fi trebuit să fie. O fată normală, care să vorbească despre toate porcăriile ivite în viața ei, care să se mustreze zi de zi că nu face ceva bine, să-şi plângă de milă unele neajunsuri, dar cel mai important, să zâmbească fără probleme. Să radieze de fericire la cea mai mică surpriză sau cadou din viața sa. Să aibă o familie tipică celorlalte, un tată amenințător de băieți şi o mamă iubitoare.

Dar porțile unei astfel de vieți se închiseseră fix când ea trebuia să treacă de ele. Îi capturaseră trupul în durere şi multe regrete. Îi luaseră şi ultimul suful şi o aruncaseră în pneumbră. După asta, ce se întâmplase? Avusese impresia că e prinsă de mână şi e trasă afară din inexistența ei, care, doar pentru câteva momente, începuse să pară o simplă utopie creată de rațiunea distrusă. Lacrimile se transformaseră în zâmbete, sughițurile de plâns în chicoteli, dar totul pentru câteva momente. Căci după acele momente realizase că nu inexistența-i fusese utopie, ci propria fericire. Era destinată unei vieți total opuse celei pe care, normal, orice om ar trebui s-o aibă. Fiecare din noi primeşte la naştere dreptul la viață, dar în cadrul său nu vin la pachet cu fericirea, iubirea, ura, suferința. E o simplă şansă, care, din nou, ne aduce în faze cât mai precare ale existenței.

Degeaba respira, dacă o făcea pentru că trebuie.

Degeaba se trezea dimineață, dacă o făcea pentru că nu mai putea dormi.

Degeaba zâmbea, dacă în mintea ei se vedea cu pistolul la tâmplă.

Degeaba se credea vie, când, de fapt, era moartă.

Strigătele îi erau auzite de ea şi nimeni altcineva, dar erau adorate de toți oameni care-i vedeau durerea. Cu toate astea, în acea inexistență, ea încerca să trăiască. Se mulțumise că întunericul s-o acapareze, chiar dacă sufletul ei era capabil să accepte doar lumină. Se obişnuise să fie coordonată de sentimente şi de restul, încât tot ce simțea devenise obişnuit interiorului său.

Moon, rămăsese rece, era acelaşi, ea doar încercase să-i îndepărteze defectele. Fără rezultat, văzuse puțin negru la început, apoi culori, dar uitase că începutul şi sfârşitul sunt mereu aceleaşi, aşa că ajunsese din nou în negură. Văzuse o mică schimbare şi se agățase de ea, credea că îl va schimba atât pe el cât şi pe ea. Că-şi vor potrivi perfect mâinile în dansul de le terenul minat. În zadar. El îi eliberase mâna prea devreme şi o părăsise. Ea rămăsese în acelaşi loc, cu tălpi însângerate şi o inimă frântă.

- Când auziți cuvântul ,,iubire", la ce vă gândiți prima dată? fu întrebarea poetei debutante care alesese din priviri pe cei care să-i răspundă, printre acei elevi se afla şi Moon.

- O pierdere de timp, fusese răspunsul rapid când îi veni rândul.

Putea să jure că acele cuvinte îi sunau asemeneau unui ecou în minte. Asta semnifica ea pentru el, o pierdere de timp. Era plăcerea din degetele cuiva orgolios. Şi i se spusese să nu se-ncreadă în patimele unei iubiri, ba chiar ea înțelesese asta din tot ce vedea, citea, simțea. Un simplu drog de care devi dependent, care ție luat când e lumea mai bună şi fără de care nu poți trăi.

Dar nu se simțea singură în acele momente, chiar nu o făcea, pentru că şi cerul plângea alături de ea. Cerul. Singurul care nu râsese când îi văzuse lacrimile. Privea înainte, chinuindu-se să respire făra a-i veni să creadă ce tocami se întâmplase. Se uită cu coada ochiului în stânga ei, desluşind aceeaşi postură de gheață din stânga ei. Stătea cu mâinile lipite de volan, fixându-şi atenția asupra drumului. Maxilarul îi era încordat şi toți muşchii îi zvâcneau. Privirea lui nu lăsa la vedere decât răceala, pe care demult n-o mai întâlnise la el. Încercă să se calmeze şi să spere în continuare că e din nou unul din acele coşmaruri; el urma s-o trezească, s-o strângă în brațe şi să-i spună că va fi bine. Aşa cum făcuse în ultima lună de altfel.