Capitolul 89

1.2K 133 16
                                    

Perspectiva lui Blaineley

Mama m-a învățat că încrederea e ceva fragil, care se poate sparge odată ce persoanele pe care le știam ca fiind bune, își arată adevărata natură. 

Mama m-a învățat că zâmbetele sincere pot ascunde adevărate minți malefice.

Mama m-a învățat cum să-mi țin secretele bine ascunse și să dozez acea încredere ca să nu fiu prea dezamăgită la final.

Și în ultimele ei minute de viață, mama m-a învățat că trebuie să iubesc oamenii, chiar dacă ei mai au și acea parte întunecată. Poate acea iubire e chiar colacul lor de salvare.

Astea sunt primele gânduri care îmi vin în minte atunci când privirea mea se conectează cu privirea lui Violet. Nu știu câtă încredere mai poate împărtăși această fată, dar e prea ciudat s-o văd aici. Părul său e prins de data asta într-o coadă strânsă deasupra capului, ciudat e că îi lipsesc șuvițele mov. Nu e absolut deloc machiată și cred că ăsta e unul din singurele momente când o văd așa. Fața ei curată pare una a unui înger, ochii săi albaștri strălucesc, iar buzele rozalii îi sunt ușor întredeschise. Nu știu cum se descurcă Henry cu ea, dar cert e că face o treabă bună până acum.

La rândul ei mă inspectează atent, cred că amândouă suntem surprinse și puțin tensionate, fiindcă din schimbul ăsta de priviri ne mai scoate doar asistenta care vine grăbită alături de un infirmier. Realizez ce se întâmplă în momentul în care sunt scoasă afară din salon, aproape că înjur în bărbie și îmi privesc mâna pe care Moon a strâns-o mai devreme, nu, nu sunt nebună. El chiar mi-a strâns mâna mai devreme. Am putut simți asta foarte bine. Cred că ăsta e singurul semn bun pe ziua de azi.

- Ești persoana pe care m-am așteptat cel mai puțin să o văd în momentele astea, spun și observ o mică tresărie imediat ce mă fac auzită.

- Deci e adevărat, în sfârșit te-ai făcut și tu auzită.

Nu-mi prea pot da seama dacă în glasul ei stă ascunsă vreo urmă de răutate, dar nici nu vreau să dau atât de mult atenție acestui detaliu. Dacă stau să mă gândesc bine, cred că dintotdeauna a așteptat un cuvânt de la mine, oricare. Toți au vrut asta în definitiv, poate ăsta chiar a fost motivul unora dintre ei să mă rănească. Tot ce au vrut e să mă audă, dar ceva îmi spune că tot ce își doresc acum e să tac.

- Nu cred că ai venit pentru asta. Unde e Henry?

Își dă ochii peste cap într-un mod arogant.

- Nu am nevoie să-l car pe Henry după mine de fiecare dată. Iar situația asta, Blaineley, spune și se apropie mai mult de mine, pute.

Ultimul cuvât îl zice foarte răstit. Nu am mai văzut-o pe Violet de când Henry m-a dus s-o vizitez, acum pare să arate mult mai bine decât data trecută. Numai că a slăbit cam mult, iar corpul ei și-a pierdut formele pe care le avea odinioară.

- Acum îți pasă de el?

- Nu am venit aici ca să vorbesc despre mine și Henry. Diferența dintre noi două e că numai una din noi nu se lasă condusă de emoții și nu se aruncă înainte la primul plan care îi iese în cale.

Mă uit la ea cam două secunde până când să izbucnesc de-a dreptul în râs. Violet e ultima persoană potrivită să-mi dea o mână de ajutor. Lăsând la o parte faptul că m-a jignit și umilit de foarte multe ori, aproape m-a omorât atunci când m-a împins în lacul din parc. Poate că am avut nevoie de imboldul ăla ca să-mi înving frica, dar acela a fost unul din cele mei urâte momente din viața mea și chiar nu-mi doresc să-l repet absolut deloc.

Iubind în tăcereUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum