Se postase în fața oglinzii, privindu-şi uşor sceptic ținuta: o pereche de pantaloni trei sferturi negrii şi un tricou albastru închis cu guler. Stilul său vestimentar se schimbase în timp foarte mult, iar cel mai degrabă asta se cauza noi gândirii şi a grupurilor ,,superioare" prin poziția din frimă, în care începuse să se situeze de ceva timp. Când luase firma în primire, era o senzație ciudată să poarte costum mai mereu, iar reputația pe care şi-o făcuse nu-l lăsa să mai arate acea parte specifică unui ,,rebel". Voia să fie cunoscut drept o persoană indiferentă şi rece, ceea ce el şi era... dar asta până când o cunoscuse pe ea şi reuşise să-i topească toată gheața. Era conştient că ar fi avut mult mai mult de câştigat dacă se comporta ceva mai relaxat şi lipsit de duritate. O muncă bună este cea făcută când eşti înconjurat de pace şi înțelegere. Fără presiuni, fără răutăți. Într-adevăr, acea era o trăsătură importantă, dar respectul, fie el şi inexistent în cazul acelora care purtau măşti, era mult mai important. Moon nu mai dorea oameni care să-i stea alături când totul e roz, învățase o lecție importantă: avea nevoie de oameni, care nu ar fi fugit de întunericul său, ci l-ar fi acceptat şi ar fi luptat ca lucrurile să fie diferite.
Blaineley reuşise să-l schimbe şi, într-un fel, să vadă lucrurile aşa cum ea le urmărea în lumea ei: nu fugea după oameni, decât înțelegea dacă merita să lupte pentru ei. Iar ea mereu se întorsese la el, indiferent de cât de tare o rănise. Până şi în ultimele clipe, ea ştiuse că nu acela era el. Nu se vindecase complet, dar trăia împăcat cu gândul că ea avea să fie în siguranță. Expiră cu putere şi privi către birou. Apartamentul în care locuia nu se asemăna cu cel vechi. Alesese ceva mult mai mic, bucătăria era jumătate din cealaltă, biroul său era o cameră în care se aflau două scaune de piele, un birou asemănător cu cel de la firmă, un scaun şi o bibliotecă. A doua cameră - şi ultima - , era sufrageria, unde erau prezente o canapea albastră, o măsuță de cafea şi un televizor. Sufrageria servea ca dormitor, asta, desigur pentru nopțile în care nu adormea cu capul pe birou. Baia se afla lângă birou, iar bucătaria paralel cu biroul. Nu-l incomoda micul său ,,sanctuar", era perfect pentru cineva singuratic şi cu ambiții mari. Într-un apartament asemănător cu cel vechi ar fi putut simți singurătatea cum îi cântă la ureche. Nici în acei câțiva metri pătrați nu era singur, pentru că, nu realizase cum, dar cel mai sigur tot vina lui Blaineley era, altfel nu-şi explica cum de acceptase să ia în casă o pisică.
— Blue, îl strigă şi deschisă pliculețul cu mâncare.
Motanul miorlăi de două ori şi apăru de după canapea. La vederea plicului obişnuit, se apropie de Moon, frecându-se pe lângă el şi miorlăind în continuu până ce blondul goli tot conținutul plicului în bolul său. Când observă că are cale liberă, Blue se năpustise asupra mâncării. Moon râse în sinea sa, când îl găsise era foarte slab. Se întâmplase în urmă cu doi ani. Plecase la alergat undeva la ora şase dimineața, traseul era simplu: Downtown, Brickell şi Coconut Grove. De fiecare dată sfârşind vizitându-şi mama şi sora. Doar că ziua aia fusese diferită, era începutul verii şi căldură deja se resimțea foarte mult. Era aproape de finalizarea traseului său, când auzise acele sunete chinuite. Din reflex se oprise, gândindu-se că era un copil. La o privire mai atentă observase micuțul motan alb cu lăbuțele, urechile, nasul şi ochii negrii stând sub un gard. La ora şase era răcoare, iar motănelul tremura. După ce s-a apropiat de gardul casei sub care se afla, văzuse petele de sânge care îi pătau blana de la burtă în jos. Semn că avusese parte de o încăierare între pisici, sau, mai rău, de vreo întâlnire neaşteptată cu un câine. Ceva nu-l lăsa să plece din acel loc, aşa că, după mai multe încercări de a pleca din acelo loc, luase motanul şi mersese la primul veterinar cu el. Inițial se gândea că Beth va fi fericită să-l aibă, dar cum era prea mic şi se vindeca cu greu, hotărâse să-l țină la el o perioadă până va fi bine. Perioadă se extinsese, iar Moon nu voia să renunțe la motanul care-i zgâriase uşile şi perdeaua. Numele Blue venea de la culoarea ochilor săi - albaştrii.
— Am plecat, ai face bine să nu mai zgârii uşa de la intrare până vin, îl atenționase luându-şi cheile.
Motanul prinsese obiceiul de a zgâira uşile când rămânea prea mult timp singur, iar dacă singurătatea nu dispărea, Moon suporta toți vecinii care se plângeau de miorlăiturile sale. Moon zâmbise la gândul că se certase cu nişte persoane din cauza motanului. Îşi spunea că face ,,chestii coplăreşti", dar părerea celorlalți deja nu mai conta.
Îşi verifică maşina în parcare şi o luă la pas către Civic Center. Nu îi era ruşine când venea vorba să ia autobuzul, până la urmă era o cale de transport pusă la dispoziția tuturor, aşa că nu vedea o problemă în asta. Aerul ăla serios şi dur avea o limită. Drumul către Civic Center fusese scurt, ori, dacă nu, gândurile lui Moon fuseseră lungi şi plictisitoare. Printr-un mesaj îşi anunțase prietenul că a ajuns, Henry răspunzându-i rapid şi dându-i ca punct de reper o cafenea. Zâmbi cu colțurile gurii când prietenul său începuse să-i facă cu mâna în continuu, pentru ca Moon să-l vadă. Râse. Henry nu se schimbase deloc.
— Ce spui bătrâne, vrei să-ți iau nişte vată de zahăr roz sau o chem pe Beth să serviți ceaiul? îl luă peste picior, dând mâna cu el.
Henry începuse să râdă şi îl lovise de două ori pe spate. Câteva din persoanele prezente îi păreau cunoscute - mare parte din ei fiind angajați în firmă. Uimirea de pe chipurile lor, îl enervau uşor, dar trecea peste când vedea cât de uşor îşi schimbau expresiile. Henry rămăsese cu el din toți acei ,,prieteni". De Violet nu mai auzise nimic în ultimii trei ani, ultima oară o văzuse umblând cu acelaşi grup de la depozit. Într-un fel se simțea prost pentru ea, acel grup cam începuse să treacă unele limite, dar nimic nu era la puterea lui. Violet era destul de mare să ştie ce are de făcut. Unui om nu-i poți scoate obiceiurile din cap, cum scoate detergentul petele, iar dacă reuşeşti, acea persoană sigur va fi lipsită de ceva... lipsită de obiceiul care o făcea să se simtă viu. Analiză în jur, remarcând agitația şi înteaga aglomerație, unele din lucrurile pe care le ura cel mai mult. În ochii săi, festivalul nu mai era la fel ca înainte, dar nici el nu mai era la fel ca înainte. I se părea totul plictisitor, dar nu putea nega că se simțea mai bine în compania altor persoane. Tot acel gurpuleț de şase persoane ocupase un rând de bănci. Moon îşi dăduse seama de lipsa cuiva din acel cadru ,,energic".
— Turner, te gândeşti la demisie? o atacă din prima, aşezându-se lângă ea pe marginea trotuarului.
Danielle era la distanță de grup, privea în gol şi trăgea din țigară. Părul roşcat îi era lăsal liber, iar ținuta office fusese înlocuită de o pereche de blugi şi un tricou larg, gri. Aceasta îi aruncă o privire urâtă înainte să mai tragă o dată din țigară şi s-o stingă. Fumatul era viciul ei.
— Da, asta făceam. Mă gândeam dacă vrei să scriu de mână sau cu litere de tipar, răspunse glumelor sale, expirând tot fumul.
Moon se aşeză lângă ea, privind nonşalant în jur. Era devreme pentru acea distracție adevărată, dar cel mai probabil roşcata voia să-l scoată din casă. Mereu îl impresionase la Danielle punctualitatea, seriozitatea şi ambiția de a atinge succesul. Cu toate că era privită cu semne de întrebare, deoarece o femeie avocat în aşa firmă, părea ceva uluitor pentru unii. Sau, mai bine zis, pentru cei care nu trecuseră de interviu şi motivaseră câştigul ei prin unele ,,servicii" prestate lui. Dar nu fusese aşa, iar Moon o ştia cel mai bine. Danielle era perseverentă în orice îşi propunea şi nu reuşea să tacă când venea vorba de minciuni.
— De tipar, dar să fie toate la acelaşi nivel şi nu înclinate.
La venirea lui Danielle, Henry făcuse o glumă, la care fusese părtaş şi Moon. După spusele prietenului său; trebuia să-i ureze cumva bun venit, aşa că Moon o pusese să facă nişte procese verbale scrise cu litere de tipar, atunci urmase partea lui Henry în care se lua de noua avocată din cauza scrisului urât şi strâmb. Cum era de aşteptat de la Danielle, îi dăduse replica lui Hnery şi nu căzuse în plasă.
— Mă mir că Henry mai stă pe lângă mine din ziua aia.
— Farsa trebuia să fie pentru tine, dar totul a devenit un film de groază pentru el, replică şi îşi frecă mâinile între ele.
Se lăsase de fumat, dar de fiecare dată când simțea fumul acela, un nod i se punea în gât şi nu-i dădea pace. Nu voia să se lase cu una, cu două, aşa că suporta şi mergea mai departe.
— Mă gândeam eu că ai să vii, Taison, începu folosind acelaşi atac ca şi el.
Danielle nu simțea teamă sau inferioritate față de Moon. De aceea mereu era cu un pas înainte şi îşi exprima opiniile, indiferent cât de mult plăceau sau nu. Ea vedea lucrurile clar: toți suntem egali şi toți avem argumente pentru a ne exprima opinia, indiferent cui ne adresăm.
— Blue m-a împus de la spate, gândise cu voce tare, iar fruntea lui Danielle se încrețise. Un prieten, lămuri el.
— Dacă te aude Henry, iar nu te mai bagă în seamă. Omul ăla e prea sentimentalist.
Moon îşi privea prietenul, poate că aşa era, având în vedere că el cunoştea povestea lui Henry şi fusese acolo pentru el când avusese nevoie.
— Toată lumea ține la mine, glumi, desfăcându-şi brațele.
Danielle zâmbise în colțurile gurii şi scoase din ghiozdănelul pe care îl aşezase lângă ea o sticlă cu apă.
— Ai dreptate, comfirmă şi desfăcuse clipa. Ştii, Taison, mă gândeam că am şanse cu tine.
Moon o privi cu una din sprâncene ridicate. Directivitatea ei omora lumea. Blondul fusese conştient de unele lucruri, erau prea vizibile prin felul lui Danielle de a pune unele probleme. Însă nu voia s-o refuze sau să plece de la firmă pentru aşa ceva. El nu era pe deplin pregătit pentru alte relații, în toți acei patru ani el avusese relații doar de o noapte. Fără angajamente, fără a cunoaşte persoana de lângă el. Înghțise în sec, imaginea ei îl oprea din multe. De accea nu suporta anumite atingeri şi mângâieri, totul se raporta la anumite nevoi venite din ambele părți... nimic mai mult.
— Şi nu am băut nimic şi nici nu am nimic pus în apă, dacă te gândeşti la asta. Ştii că nu-mi plac ocolişurile.
Ştiu, mai ales după reacția din birou, îşi spuse, realizând târziu motivul pentru care Danielle îl chemase. Voiau să discute, dar nu voia în postura de şef-angajat, ci în aceea de prieteni. Acum înțeleg cum de nu te mai enervează aglomerația.
— Erai aşa ,,înfiorător" la început, mimă ghilimele în aer, zâmbind cu o uşoară tristețe. Nu ştiam de ce fetele sunt aşa moarte după persoane asemănătoare cu masca aia pe care o porți la firmă. Dar uite că am picat şi eu în vrajă.
— Danielle, ştii, eu...
Roşcata îi făcu semn să tacă.
— Nu-i nevoie să spui ceva, am înțeles. Până la urmă nu suntem la liceu, ştiu că blocul ăla de gheață pe care tu crezi că îl ai în piept aparține altcuiva. Fata din ramă e o norocoasă, şi, de asemenea foarte frumoasă.
Umerii lui Moon căzură brusc, gândindu-se la imaginea lui Blaineley. Era frumoasă... dar, cel mai important, era ce trebuia pentru Moon.
— Sper doar că nu ai lăsat-o baltă şi că te voi vedea cu ea la brațul tău?
— Cum poți vorbi aşa calmă? Se prespune că ții la mine.
Danielle îi prinse bărbia între degete, întorcându-i capul spre ea.
— Poate că eu mă simt atrasă de acel bloc de gheață, dar sigur nu l-aş putea iubi.
Ochii lui Moon se mărire, inima începând să-i bată mai tare. Discuția cu Danielle îi lăsase un gol mai mare, decât cel provocat de fumul de țigară. Asta era ce voia ea... să-şi spună opinia, dar nu în calitate de avocată, ci de prietenă. Roşcata îi observase paloarea şi tăcerea, aşa că se retrase în linişte, alăturându-se grupului vesel. Moon rămase singur, iar toată noptea trecuse prin fața lui în câteva secunde. Pieptul continua să-i vibreze şi presiunea să crească, ceva se spărsese în el. Cu greu recunoştea sentimentele față de Blaineley, dar nu se gândise ce simțea Blaineley fața de el, cum simțea. Cuvintele lui Danielle, erau exact ceea ce el gândea de foarte mult timp. Nu era atât de greu să le citeşti relația, mai ales când persoana rece care se afişa, purta poza unei fete pe birou. Poză pe care nu putea să n-o privească fără să se piardă în ea. Oamenii nu erau atenți la detalii, dar Danielle fusese, mai ales după ce realizase că ar avea sentimente pentru el.
În autobuz simțise cum îl înțeapă ochii, trăia din nou acele momente în care o voia alături de el şi îi simțea dorul. Trase de la gât partea lipsă din semiluna pe care el i-o dăduse. O privi câteva secunde, trecând cu buricul degetului mare peste suprafața plată. Strânse din ochii, auzind din nou acel țipăt, simțind din nou acele mâini cum îl înconjoră.
Urmele lăsate în gheață nu vor reveni la normal, dar mereu vor demonstra că acolo existase şi căldură.
Mulțumesc, copil-prostut! Ai surprins perfect noul fizic al personajelor. Ador edit-ul!