Respiră precipitat în timp ce îşi trase maioul peste locurile unde aveau să apară vânătăile. Aproape înghițise în sec, acel sentiment care se aprinsese în ea era ciudat. Spera doar că e ceva de moment şi nu mai urma să se întâmple.
Moon îi arătase latura lui speriată, speriată de ce ar putea ea să pățească. Nu se aştepta la una ca asta, să-i confeze aceste lucruri aşa de repede şi aşa de panicat. Fapt care o făcea să creadă din ce în ce mai mult că acel băiat fără sentimente, după cum îl vedea ea în trecut, era, de fapt, speriat de multe. Poate că nu se temea de vreo persoană sau un loc anume, ci pur şi simplu se temea de pierdere.
Mai bine zis, se temea să simtă ceva pentru cineva. Deoarece odată cu sentimentele apare şi frica pierderii acelei persoane, iar la cât de puțin a apucat să-l cunoască pe adevăratul el, nu ar fi fugit după acea persoană pentru a o aduce înapoi. Asemenea faptă o probase pe propria-i piele când fugise. Intervalul de timp în care lipsise, era relativ scurt, dar asta nu era o scuză. Dacă ar fi vrut s-o oprească, ar fi făcut-o fără a lăsa ca minutele să treacă.
Când a văzut-o în starea în care o adusese unchiul ei, nu ştia dacă o căutase sau era o simplă coincidență. Dar sigur o făcuse pentru că îi văzuse durerea mult prea aprofundată, iar din ultimele cuvinte pe care le percepuse, tot ce spusese era o minciună. Şi dacă ar fi spus: Te iubesc, putea fi o minciună. Aşa că a preferat mai bine să audă că nu face asta şi că e minciună, decât să-l audă că o face şi că minte. Asta sigur ar fi triplat durerea şi l-ar fi făcut pe el să stea cât mai departe posibil.
Totuşi, nu putea trece peste acele cuvinte venite din partea sa. Pur şi simplu îi fisurau sufletul. Avusese câteva visuri în care-l vedea în fața ei spunându-i acele cuvinte cu o sinceritate ieşită din comun. Se temea de o astfel de întâmplare, dar nu credea că ar putea fi posibilă.
Orice e posibil, Blaineley, orice, îşi spuse, zâmbind trist. Nici ea nu credea că e posibil să rămână fără familie, să nu mai vorbească, să nu aibă prieteni apropiați. Dar uite că se întâmplase. În comformitate, fusese posibil.
Se ridică din pat, strângându-şi mâinile pe lângă corp şi ieşi din cameră cu paşi repezi. Ochii i se mutară asupra uşii din fața ei, instinctiv un zâmbet îi lumină chipul. Beth nu se trezise încă şi nici nu ştie că Moon s-a întors. Inspiră cu putere şi intră în camera sa, văzând-o pe Beth cum se freca la ochi.
— Hei, Blaineley, o salută cu vocea ei subțire şi dulce.
Blaineley se apropie de ea şi îi ciufuli uşor părul, după care îi prinse fața în palme şi o privi cu un zâmbet imens. Beth se încruntă la vederea zâmbetul ei, nu mai fusese aşa de fericită în ultimele zile.
— S-a întâmplat ceva? o întrebă curioasă.
Blaineley îşi scutură capul în semn de negație, cu toate că ar fi vrut să-l fi luat pe Moon cu ea pentru a-l putea vede. Dar rămânea ca totul să fie surpriză, aşa că îi întinse mâna.
Cele două porniră spre bucătărie, Beth se aşeză la locul ei, iar Blaineley se deschisă frigiderul şi începu să-i pregătească de mâncare. Când auzi uşa băii deschizându-se şi nişte paşi grei înaintând, inima îi tresări în piept. Beth începuse să se fâstâcească şi îşi întoarse capul în momentul când Moon păşi în bucătărie.
— Moon!
Îi auzi țipătul plin de veselie şi se răsuci pe călcâie. Beth înainte în grabă spre el şi îl îmbrățişă. Față de el, Beth îi ajungea până la coapse. O privi înduioşată, dar parcă totul se scursese când îi întâlnise privirea lui Moon. Era rece şi indiferentă, nici măcar nu-i răspundea la îmbrățişare.
Ce se-ntâmplă cu el?
Îşi dădu ochii peste cap şi o înlătură subtil pe Beth, acesta cotinându-şi drumul. Blaineley se opri din tot ce făcea şi îşi încordă maxilarul, nu se aştepta la o astfel de reacție din partea lui. Ce-l deranjase atât de tare încât reacționase atât de rece? Sau asta îi e firea față de propria soră.
Cu greu îşi imagina asta, la fel de rece cu sora lui, prea mică să judece ce se-ntâmplă în jurul său. Odată ce o durea pe Blaineley când văzuse asta, cu siguranță pe Beth o durea şi mai tare. Din privirea tristă pe care o afişase când se aşeză înapoi la masă, sigur era extrem de afectată.
Moon se apropie de Blaineley, dar aceasta îl refuză trecând pe lângă el şi apropiindu-se de Beth. Încercă să-i ridice moralul şi îi dădu de înțeles prin semnele care le făcea spre priveliştea de afară că vor ieşi. Beth se mai liniştitse şi acceptase propunerea lui Blaineley, fugind înapoi în cameră pentru a se schimba. Zâmbi trist şi se ridică.
— Blaineley, uite...
Îl privi urât pe Moon şi îşi duse degetul arătător la gură, făcându-i acestuia semn să tacă. Moon se încruntă şi îşi lăsă cana plină cu cafea pe blatul de bucătărie.
— Nu-mi fac mie semn să tac, ne-am înțeles?
Aproape țipase la ea, dar Blaineley nu se lăsă mai prejos şi făcu un pas spre el, privindu-l direct în ochi. Nu voia să mai lase la vedere acea frică care o sufoca şi nu-i permitea de nicio culoare să respire. Era sătulă ca ea să fie văzută slabă, iar restul să-şi bată joc. Se săturase de câți paşi făcuse înapoi, era timpul să înainteze, nimeni şi nimic n-o împiedica. Ce i-ar fi putut face? S-o jignească? S-o lovească? Să-i vorbească rece? Nimic din ce nu pățise acum... sau poate un singur lucru...
Rănile se vor vindeca, cuvintele poate că vor fi uitate, tontalitatea se va schimba, dar nimic nu i-ar mai creşte stima de sine în fața ochilor săi. Asta nu înțelegeau mulți la o femeie şi la părerile lor față de un bărbat pe care nu-l cunosc. În viziunea lor n-ar putea uita niciodată să uite acea voce groasă sau palma grea. Când sunt nervoşi toți ajung la un anumit punct: unii țipă şi lovesc chestii, alți te lovesc, alții preferă să plece şi să se calmeze. Dar puțin au încredere în cea de lângă ei, cea care a suportat totul pentru ei, cea care le-a dovedit iubirea, cea care e lângă ei pentru a-i ajuta şi sfătui... femeia. O situație aplantă cu mult calm, răbdare şi încredere se poate rezolva, fără a mai adăuga în ecuație palme sau cuvinte grele.
Blaineley era obişnuită de la liceu cu asta, doar că atunci era ceva diferit... atunci nu simțea cum inima stă să-i iasă din piept când îl vedea. Atunci nu şi-ar fi făcut griji pentru că lipseşte. Atunci era ceva diferit, total diferit...
— Şi unde crezi că vei pleca?
Blaineley îl mai privi o dată în ochi, observându-i deranjul neînțeles. Era prea mult pentru ea, răul şi nervozitatea lui îi aduceau aminte de unchiul ei. De modul în care pura ei existență îl enerva şi îi provoca motive fără sens pentru a o lovi.
Făcu un pas în spate, clătind din cap, făcuse acel pas pentru Beth. Nu avea starea necesară pentru o ceartă, nu putea fugi, trebuia să calibreze totul în favoarea ei. Aşa că preferă să-şi croiască drum înapoi în dormitorul său, dar când se întoarse mâna lui Moon o prinse brutal de braț şi o întoarse înapoi cu fața la el.
— Am spus...
Nu termină deoarece palma lui Blaineley se lovi cu putere de obrazul lui, întorcându-i capul într-o parte. Moon nu se aştepta la una ca asta, nu fusese lovit de femei, nu permitea să fie lovit în meciuri, dar de ea.
Se smuci din strânsoarea lui, nici ei nu îi venea să creadă că-l lovise, fusese ceva de moment... sau de apărare. Încercă să-şi ascundă propria uimire şi îşi continuă drumul, inspirând şi expirând cu putere, ținându-şi mâna cu care îl lovise la piept. Se gândise la evitarea palmelor şi a cuvintelor grele, dar exteriorizase într-o singură palmă tot ce îi făcuse şi o duruse până în acel punct. Fiecare jignire, batjocură, lacrimă, cuvânt, rană, totul.
Palma pe care i-o dăduse eliberase o parte din ele, eliberase tot ce simțea greu. Sigur acea palmă nu-l durea aşa tare cât a durut-o pe ea totul în atâția ani de zile. În spatele ei îl auzi cum râde.
— Crezi că o mută poate face față lumii de afară? O întrebă, ținându-şi palma pe obrazul lovit.
Blaianeley înghiți în sec, simțind cum lacrimile se adună în colțul ochilor. Această întrebare o duruse mai tare, decât orice fel de lovitură. Îşi strânse mai bine mâinile la piept, simțind cum se sufocă. Ce legătură avea? De ce să nu poată cineva care nu vorbeşte să facă față lumii? De ce un orb nu ar putea? De ce o persoană imobilizată nu ar putea? Cu ce sunt ei mai diferiți? Doar pentru că aşa i-a lăsat viața, mai ,,speciali"? Doar pentru că au decis să se apere de restul şi să nu mai vorbească, să nu se mai distreze, să nu mai iasă?
Pentru un moment dădu să se întoarcă cu fața la el, dar renunță la idee şi îşi continuă drumul. O duruse.
Asta ai crezut în tot acest timp, aşa-i? Că nu voi face față?
*
Blaineley o conduse pe Beth către lacul din parc, aceasta privi cum oameni pe hidrobiciclete se bucurau de privelşite, părând liniştiti... dar cel mai important, fericiți... doar păreau aşa, nimeni nu ştia cum sunt cu adevărat.
Spre exemplu, Blaineley zâmbea acum de dragul lui Beth, dar în sufletul ei numai zâmbete nu erau. Însă părea fericită, îşi luase acea mască în primire fără prea multe ezitări. Când plecase de acasă, Moon nu mai era. Asta o făcea să respire uşurată pentru moment, nu dorea ca Beth să vadă o scenă mai vulcanică decât cea de mai devreme. Sigur auzise ceva.
În acele momente sentimentele ei erau contradictorii, el nu ținea la ea, el o apără de restul. O apară de restul, dar nu şi de răutatea lui.
— Blaineley, eşti supărată pe mine?
Beth o trase de mână, iar aceasta reacționă întorcându-şi privirea spre ea şi dând în semn negativ din cap.
— Moon e supărat pe mine... eu... eu vreau să-ți spun ceva.
Bruneta se încruntă şi se lăsă la acelaşi nivel cu ea, întrebând-o din priviri ce se-ntâmpla.
— Ziua... ziua în care tu ai ajuns în piscină... eu am fost cea care te-a împins. De asta Moon e supărat pe mine.
Îşi întredeschise buzele în semn de uimire, aducându-şi aminte de acea zi în care aproape se înecase şi în care Moon o sărutase.
— Eu... nu am vrut... dar tu îl luai pe Moon şi...
Blaineley o trase într-o îmbrățişare şi îi mângâi atent părul. O înțelegea, nu-i putea purta ură cuiva care se temea să piardă ceva.
— Nu m-am gândit că nu ştii să înoți, eram supărată. Urma să rămân singură.
Simți câteva lacrimi udându-i umărul şi rupsă îmbrățişarea, ştergându-i lacrimile cu grijă. Nu avea de unde să ştie, nimeni nu ştia. Încercase să se răzbună şi s-o pedepseacă pe ea, cu toate că ea nu i-ar fi luat fratele... asta dacă era după ea. Fusese un reflex, un lucru nevinovat petrecut la prea multă durere. Dacă se gândea mai bine, Moon era singurul care îşi petrecea mai mult timp cu ea şi avea grijă de ea.
Dar acest motiv nu scuza comportamentul său. Ar fi putut să-i explice cu frumosul totul şi lucrurile s-ar fi schimbat, nu să fie rece. Da, o viață a fost la mijloc în spatele acestei copilării, dar a mai fost vorba şi de ceva. Sufletul unui copil neglijat, lipsit de afecțiune. Nu putea sta supărată, ea era în viață şi bine... poate chiar Beth fusese cea care aprinsese focul care începuse să mocnească în ei. Poate Moon s-ar fi comportat ca un gunoi ca ea... nu ar fi ajuns s-o sărute şi să se sperie pentru ea. Un moment de panică şi frică e echivalent cu, constatarea valorii persoanei de lângă tine. E momentul în care fie lupți, fie laşi baltă... iar Moon alesese să lupte.
O prinse pe Beth de bărbie şi îi zâmbi, asigurând-o că e bine. Dintr-o mişcare de cap îi arătă, la mică depărtare de ele, un domn care vindea înghețată. V
Beth zâmbi, iar ea îi întinsă în palmă bani. Înainte de a fugi, o strânse pe Balineley în brațe şoptindu-i un ,,mulțumesc".
Se ridică în picioare, văzănd-o pe micuța blondă cum fuge.
Ea fusese. De asta nu apucasem să văd pe nimeni, a fost prea rapidă.
Putea jura că doamna Taison făcuse asta, pe ea o vedea în stare. Se întoarse, dar corpul aproape îi încremeni.
— Aşa deci, muta nu ştie să înoate?
Violet începu să râdă, privind-o drăceşte. Inima lui Blaineley începu să bată mai tare la vederea ei, era singură, iar hidrobicicletele dispăruse. Lacul era pustiu acum.
— Ce ai zice de o baie? Sigur nu ai apucat să faci, o simt după miros.
Dădu să fugă, dar era prea târziu. Violet o prinse de mijloc şi o aruncă peste balustradă. Blaineley se prinsă cu degetele de una din bările de metal. Nimeni nu era acolo s-o salveze.
— Adio, muto. Moon rămâne al meu.
Au fost ultimele cuvinte înainte să-şi ridice piciorul şi s-o calce pe degete. Blaineley strânse din dinți, dar Violet îşi apăsă mai tare piciorul, făcând-o pe aceasta să dea drumul bării de metal. Înainte de a simți cum apa o invădează, observă salutul lui Violet. Îşi întinse degetele în speranța ca o va salva. Dar era lipsită de apărare.
Lacul nu era foarte adânc, dar din cauza nămolului de la fund, riscai să rămâi blocat. Blaineley se zbătu în speranța că cineva va apărea.
Se zbătea, încerca, dar întunericul o afunda. Apa îi invada plămânii, iar negura devenea mai puternică, însă putea vedea razele soarelui aproape plângând-o. Înainte de a fi înghițită de întuneric, în minte îi apărură acele vorbe:
— Crezi că o mută poate face față lumii de afară?
~ Şi gata, primul capitol pe anul ăsta. Ce-i drept nu am fost inspirată, dar asta până mi-am adus aminte ce am văzut acum un an în scris pe o bancă din parc - foarte aproape de lac - cuvintele sunau cam aşa: Înoată sau mori. Şi acum mi se face pielea de găină gândindu-mă... dar asta e.
Şi am aflat cine a împins-o în piscină, mica Beth. Ce ziceți de Moon şi palma primită? A meritat-o?