e oare atâta abstinență în juru-mi
încât nu mă mai pot regăsi
pe pământ?
de ce încă scriu
dacă nu mai am chef sau dorință
de a scrie?
refuz să exist!
dreptul de a refuza viața este un act
spiritualizat,
timpul platonic și-a murdarit fațada
de noroi
atunci când sensul meu s-a spânzurat...
de ce mă prefac că respir
când nările îmi sunt avortate în vată?
e oare un microb expresiv
tatuat evaziv
într-o galaxie privată?
cât de tristă este noaptea
ghemuită-n într-un cerc
de piatră,
precum oasele păstrate
într-o eprubetă
abstractă,
niciodată nu stii când ai nevoie
să fii pasăre
aripile sunt clipe
ce năvălasc amarnic
singurătatea
unui trunchi de oră...
și totuși,
cât de seducătoare este noaptea
când valurile mării sculptează
nașterea morții
lă țărmul unui vis
taciturn,
precum nisipul ce vegetează
în lăuntrica
gleznă a vieții...
încătușat să fii atunci
de abisul galben
al neputinței,
al nefericirii,
al resemnării,
a unui etern mariaj cu absența...
sunt absent
în propriul trup
nefast
ca viscolul unui geamăt de aureolă
ce-și amputează strălucirea
într-o beznă
absolută...
bolovanii de pe pleoape se rostogolesc
dezbrăcați
în dezolante clape
cărora,
în tihna amiezii răsfirate,
li s-au dezlipit răsunetul
putred de armoniu
de pe piele;
precum osul unui bulgăre de nor ce renaște
în claviatura timpului.
cât de trist este timpul
ghemuit într-un cerc
de piatră...!
Mi-am astupat rana de pe os
într-o elitră
gravată
în speranțe,
ce pierdere de frunze,
se risipesc pe ulițe scufundate în
ilzuii.
Fericirea,
ce anotimp străin...
