Iubire platonică
Mi-e timpul azvârlit în poeme arse,
fără conținut, fără idei și fără
teoreme abstracte
și sterș tot tabloul din metal ruginiu
de lângă odaia în care mi-am părăsit
conștiința,
ce murmur mai adânc să nască
rugaciuni ar putea fi viața
decât un râu ce plânge a moarte?
În ochi de fântână crește absurd
cenușa unui val în care te
ascundeai ca o lună în absint de nor,
te prefăceai ca sunt o stâncă,
oh, ce naivă ai fost, idee, n-ai stiut ca și o stâncă poate iubi?
Ești o clipă sau șoaptă ce putrezesc atâtea cuvinte,
ești aevea timp ori univers și în același
timp nu ai existat,
ești ochi de făntănă?
Sau murmur în care plâng inombrabil
astrele propriei cugetări?
