trupul cerului meu
Din trupul meu se nasc crengi de copac şi se zvârcolesc deasupra pământului, subt cer, înăuntrul unui nor. Se clatină sângele din pieptul meu, de unde acele crengi de copac prindeau rădăcina unei ierbi ieşite din stomac şi din ghearele sculptate de unghii.
Rotund era cerul! Soarele obscur mă prindea în lumina din raza sa care îmi ardea ancora născuta , la rândul ei, pe spatele meu, iar măduva era mâncată de aceleaşi crengi mâncătoare de carne moartă. Eram întuneric pentru lumină, lirică pentru blestem şi poezie pentru proză. Mă năsteam mort de fiecare dată la cântecul pianului de pe aleea morților , cu fruntea păroasă şi cu palmele albe de la prea mult scris.
Eram viu doar atunci când călcam nestingherit clapele pianului unse cu crengile venite din trupul meu, înmuiate într-o clepsidră din nisip uscat format din cleiul ce cânta pe limba unui rechin aldin.
Ajungeam la destinație cu ochii lipiți de ramura copacului ieşit din mine, pe o navă de floare ce zace pe fruntea unei vile în deplasare. Eram pe jumătate copac, iar organele mele deveneau scoarță umană.
Țipetele unei domnişoare dezbrăcată până la os, se-auzeau venite din partea stângă a oraşului. Îi era frică de uraganul îndrumat de o aripă care ştia oraşul la perfecție.
O altă aripa însoțeşte focul venit din acea rază de soare ce avea în gând să mă ucidă, datorită crengilor ce i-au mâncat iarba de pe buzele sale în flăcări.
Tot corpul s-a transformat în copac şi cerul de sub mine , avea scoarța umană..
