poemul unui om singur și bolnav
În mine oasele scrâșnesc a vâlvătaie
cum timpul desfășoară în secunde
o muză stearpă sedusă în fecunde,
sau pe umeri cerul cu unda sa greoaie..
Viermii toți din colon mi se desprind
ca-ntr-un abis se cern anchilozați,
(în mine-i haos), privesc întârziați
un vechi amor torcându-se-ntr-un rid...
port sadic ochii-n patru forme dilatate
precum stomacul moare a gastrită,
în schimb, picioarele mi se despică.
mai suferă un ghips și câteva cravate...
Plămânii au fost devorați de clești
precum și soarta-mi de tuberculoze.
aceeași placă ninge cu mimoze.
cu toate acestea nu mă mai iubești...
pacient să-ți fiu în ritmul tău concav,
nu un model în palme de artistă,
iar tu să plângi aproape tristă... -
ai mai putea iubi un om bolnav?
viața să fie prizonieră în haine efemere
să pieri și tu iubind în tihnă un malad
și toate-n jurul tău miros a iad,
precum și furnicile topite în artere...
suferind mă voi întoarce în anomalii,
ca un absurd defunct clocit în vale
lăsând în urmă umbre imateriale
ca o iubire netrăită de stafii...
În mine timpul țâșnește încet a ciumă
crezând că poate-i un viscol de o clipă,
ori poate-i doar un os ce se risipă
într-un corp anost foșnind a gumă...
n-aș fi rămas în goană, guralivo,
un biet îndrăgostit morbos
ai fi rămas sculptură între coaste
în locul cel mai sănătos,
naiv te-aș fi iubit fără motiv,
captivo!
decedat să-ți fiu în ritmul tău suav;
și ochii-mi storși pe punte lângă soare,
și să duhnesc a viață și a disperare...
ai fi iubit atunci un om bolnav?
