(final)
Acest poem nu am știut cum să-l încep,
o voce-mi tulbura povara,
aceeași frunză își anina țigara nopții,
în fum de stea neprihănit existai,
pășeai pe sticla vântului
spărgând-o în clipele întoarse..
din tot, doar acest poem rămase
în urma ta..
și totuși,
am început să-mi tai venele ca să
te pot regăsi..
Prea multă liniște zguduie în pasarelă
noaptea pictată pe-ai tăi
umeri mascați
într-o acuarelă,
e ultima seară când scriu despre tine,
dar nu te uit cum m-ai uitat,
urma ta stridentă e o veșnicie,
eternul ce în ochiul tău s-a
spânzurat...
iar viața ta ce-a fost creată-n stihuri
rămâne umbra plânsului,
și timpul s-a descărcat pe pleoapa ta,
ca și când ai deschis ochii
unui neant cuantic..
inima noastră se deschide mecanic
într-un platonic ecou,
atunci amândoi am sfârșit chinuiți
într-un sărut de stilou,
e ultima dată când scriu despre dor,
dorul din mine curând dintr-un plâns
se va face în OZN, iar tu vei dispărea
într-un molcom surâs..
și-așa mai piere încă un erou..
mereu e noapte, auzi cum frunzele
țâșnesc din copaci precum artera
de bulevarde,
că piano forte-i un glas patetic
întemnițat pe carapacea greierilor
sau răsăritul latin găsindu-ne topiți în
aceeași persoană..
și acest poem încă neînceput a fost
cândva încifrat pe
veșnicia efemeră a buzelor tale atunci
când dormeai...
nu emanai decât insomniile mele..
iar ființa ta avea însemnătatea unui exercițiu de autosugestie...
cât te cerească erai,
și-așa curcubeiele țopăiau pe pielea
genelor tale;
când te-am zărit în stația existenței
te chinuiai definitiv, să te dezlipești
din mine..
trupul tău se scurgea nisip în
clepsidră
ca și cum făptura ta este noianul
frunzelor, al răsăritului și al pietrelor,
a tot ceea ce mișcă-n adevăr..
astfel, nu am știut cum să încep acest
poem final,
cu tine
acum începe să mi se facă rău
de infinit
cu tine
acum începe orice cântec
sfârșește orice viață,
cu tine am să încep acest poem
și n-am să-l mai termin
niciodată,
dormeam învelit în lacrima ta crăpată
dedesubtul obrazului
acolo, viața-i un accesoriu al morții,
înfrânt
mă declar, iubind în tihna unui
suflet ocupat,
iar dacă aș fi început vreodată acest
poem,
lumina mea,
te-aș fi încrustat colos în epilogul
coastelor mele...
