O bufniță prin trunchiul meu se plimbă ( ultima poezie pe acest an)
O femeie fireasca în aşternururile mele murdare de plasma, sfere din icoanele smulse din pereți de smoală, işi scutură părul pubian de tâmpla rinichiului de pe noptieră,
frumoasă caracatiță cu dinții arcuiti ca într-un film mut erotic fara diacritice şi plimbând un cantec de harpă la marginea unui lac roşu de unde izbucnesc fluturi maro cu oase care nu au virgule, doar puncte, puncte, pe alocuri inscripii ce zac precum plămânii lui Verdi în dansul de pian acustic.
O bufniță prin trunchiul meu se plimbă, îmi umblă diabolic prin inimă, unde gaseste doar păr şi nisip, poate de la prea mult sex al tâmplelor noastre pe plaja din Bora Bora. Lăsa-mi tâmpla să te atinga de sâni, spuneam eu in timp ce ne înghemuiam de nisip, ca doua schelete, arsi de soarele plutitor prin trunchiul lunii. Tu mi-ai atenuat căderea de sânul tău lichid, de sicla, crapat si inert, iar bufnița cânta pe trunchiul meu, dupa ce ne-am consumat atracția, voia să-mi măsoare capul ca să-l mănânce si sa ma lase sa dorm la sânul tău ca si cum acolo m-am nascut. Vrei să şchopătăm, apoi, dupa plimbarea oaselor noastre în paradis, într-altul, unde ne vom vedea precum niste straini, tu cu aripi în buze, eu cu un singur ochi, si sa ne sarutam întâmplator, ca si cum ne-am cunoaste. Dupa, bufniță ar putea sa-mi manance capul, si sa plece cu el în văzduhul tras prin inel, căci zambetul meu va fi inevitabil, permanent.
