Vacarm romantizat
Abisul se sugrumă-n ochii tăi
Și luna se disturbă într-o clipă,
În calea ta pâmântul se desface
Fluturând vecii pe-a ta aripă!
Eu n-am simțit această fantezie
Te-am lăsat să te cutremuri toată,
Să știi că am murit și eu la rându-mi
Sub sânii tăi, în steaua-ntunecată...
Privirea ta înfiorată n-am crezut-o,
Dar fermecat de-amarul ametist,
N-a mai contat decât acest poem
Prin care am crezut că-ti sunt artist...
Ori poate că pașeam într-o secundă
Cu-n simplu vals arhaic, mortuar,
Dar același dans alimenta pustiul
În care am crezut că-ti sunt gropar...
Și groaza m-a cuprins în ghilotină
Precum un vis de moarte e strivit...!
Crezând că poate aș putea să-ti fiu
Un simplu om pe care l-ai iubit...
Totul este alb în juru-mi! Suspendat
Ma simt în trupul tău stingher.
Eu n-am ales această poezie, dar
Viața m-a lăsat măcar să-ți fiu
bolnav infirmier...
