Introspecție (dedicat nimicului sfâșietor...)
Introspecție
lumea-i profund adâncită la mine-n
palme,
scurgându-se în neantul degetelor
precum ploaia revărsându-se
în lumina ochilor tăi...
crusta sufletului tău e fantomatică,
ce să-i fac?
s-o respir, s-o simt că pe-o adiere
tristă a unui anotimp ce sinucide
oameni în copaci?
Mai mult ca oricând simt că am murit,
oasele-mi sunt dezosate în cufăr,
miroase a captivitate, albastru de
plumb,
ce ușurare! n-ai știut că existența mă face să sufar?
nici nu mă cunoști poate..
sub piele, printre coaste, în adâncul autopsiei mele
se întrevedea trupul tău,
după moarte, tu îmi ești motiv și țel...
ca și cum nicicând mai mult
n-ar fi putut să fie..
două inimi sterpe au așteptat
destul ca să moară
pentru a reînvia într-una singură...
Sărutul legați la ochi sau de buze e un act erotic inexplicabil?
dar întruparea cerului în vrabie,
ce spui despre alienarea veșniciei
pășindu-ți cadaveric cu glosa pe labie?
străine decepții...
nu m-au lăsat să iubesc,
la ferestre lumea-i atât de mică,
precum o furnică
ce zboară,
afară-i e frig și-o să moară..
de aceea nu scriu despre natură,
Paris, Viena sau eternul frunzelor,
pentru că de frică să nu distrug
lumea,
îmi mutilez șifonierul..
nu-ți face griji,
te-am păstrat în glastra sufletului
meu...
poate că așa sunt artiștii...
mor prea devreme
și obosiți,
năvălesc în eternitatea neînsemnată
a nimicului,
ori poate așa sunt eu,
îngrădit în șoapta gleznei tale,
și-așa-n vaier plumburiu
fără organe sau intelect,
îți sărut ostatic
sinistru și romantic
nesfârșitul sfâșiat al ființei tale...
