Ruinele nu vorbesc
Ce tulbură mi-e viața printre neguri când aluneci,
Ca o plantă muribundă ce schițează veșnicii!
Aceeași hartă ce mă rumpe din altarul ce întuneci,
Cu aceleasi versuri tremurânde-n casa moartă de copii.
E multă lume-n jurul tău - se scurg în vâlvătaie,
Ca un Bach suspinând a viață si-a stafii,
Tu te adâncești ca intr-un neant ce in odaie
Aprinde cerul fulgerand a moarte și-a
făclii.
Aceeași zi, cu-aceeasi nori ce plâng nervoși într-o văpaie,
Acelasi neînțeles bolnav într-un himeric labirint.
Și singur în fitzia ce feeric și sinistru în noroaie
Adânc m-aruncă-n gropi pe care eu de mult nu le mai simt..
Același timp și-acelasi ritm de păsari ce dansează la feresti,
Cu ochi de salcie ce tremură-n năluciri amăgitoare.
Poate-i jarul ce din umbră săturat e de povești
Și de tot ce-nseamnă viață printre sparte felinare.
Aceeași poezie stearpă cu același chip stupid cu expresie teatrală,
Din tot ce as mai fi scris vreodată dispare-n lumi răsaritene.
Ramân doar urme de peniță și plictis într-o cerneală
În care-not, singurătate, prin jăratec de migrene...
