Astăzi, când afară-i brumă,
Pomu-n suflet se răstoarnă,
Lasă-n urma lui o umbră
Suferindă de coroană...
Se distrurbă ceru-n palme
Precum stelele în spațiu
Se aștern printre coroane
Și grumazul lui Horațiu
E o liră-n vânt ce cântă
Pe care cerul și-o asumă.
Aceste versuri înspăimîntă
Pomii răsturnați în brumă...
Lipsit de vlagă, insipid,
Viața este capturată,
În același trainic vid,
În același timp de vată...
Norii toți s-au domolit
În fruntea renunțării,
Și ca răspuns eu am primit
Reluarea întrebării:
"De ce ești, tu, atât de trist?"
Niciun răspuns, atarxie!
Se ghemuieste-ntr-un apus
Întreaga galaxie...!
Inima se cerne-n dric
Precum oaza suferinței
Se abate-ntr-un buric
Al neputinței...!
Și de nimic, m-am proclamat
Flămând printre carențe.
Și pradă sunt, hrănind în beznă
Atâtea aparențe...
Ce ochi de lună dispersat
Aduce primăverii
Un lung prilej nemângait
Pe creștetul durerii...!
Deși cireșul s-a înălțat
Asupra dimineții,
În trupul vieții e gravat
Deasupra tinereții;
Când a înflorit și noaptea
Cu ai petale, fluturi
S-au chinuit asupra-ți
De viață să te scuturi.
Găsi-voi sensul existenței
Într-o tristețe fără margini,
Și disperată va fi soarta-mi
Spânzurată printre pagini...
,,De ce ești, tu, atât de trist?"
Iubit-am, poate, pe vecie...
Gasi-voi sensul existenței
În această maladie?
