Ultimul poem cu rimă
Nu-mi pasă dacă am să mor ca un trecător
Prin ceața instabilă a vieții dezertor, un huligan..
Nici nu mă tem dacă-s ultimul din herghelie
Fără cal sau dacă-ntr-o beție voi pieri într-un pumnal...
Ori daca-am putrezit orfan de iluzii lângă geam
Să curgă timpul pe creasta unei umbre de tiran,
Și eu să tot privesc același gri tavan,
Nu-mi pasă! Rămân tăcut, nici nu clipesc,
Mă topesc când mă ating de speranțe precum o lumânare...
Și cum aș mai putea să te iubesc, când viața-i tot atât de-amăgitoare?
Nu-mi pasă dacă mă afund în tentavie
de sinucideri
Și fără motive să mă ghidez de-un moment de fericire,
Și să o beau în trecere doar, într-un sinistru sanctuar
De decepții, ce iubire s-ar camufla în pielea mea mov
de la tardivele injecții? Inutil, rănit
Mă prăbușesc...
Și cum aș mai putea să te iubesc, când eu n-am fost vreodată fericit?
De ce aș mai trăi, când tu m-arunci nepăsătoare în savană?
Eu te-aș iubi! M-aș refugia în ochii tăi ca-ntr-o icoană,
Și acolo am să dorm etern, în irisul tău stâng,
Un oraș ocular ce mă strânge-n culori ce nu plâng,
Doar trișează-n pieptul meu OZN-uri fumurii,
Iar în trupul meu grevează sentimentul de-a iubi...
Dar nu știu cum să iubesc, nu știu cum să păstrez
Sentimentele-n desagă, când viața mea întreagă-i un tranșeu medieval...
N-am habar cum să pășesc pe-acest traseu, cum să visez
O lume-ntr-un cub de cristal, când nimic în jurul meu nu contează?
Niciun sărman al vieții tale, nicicând nu se salvează...
Nu îmi pasă de mine, implicit de tine, de noi,
Suntem doar porți ce s-au deschis pentru alți eroi,
Ori tălpile flegmate în noroi.. Ne naștem cu fața ingrată, plânsul pueril
Pe un obraz turcoaz, avid. Ce crezi? M-am născut surâs și am sfârșit visul ce nu a avut curajul să înceapă...
Sub pleoapă infinitul ruginește,
iar în groapă, întreaga lumea te iubește!
Universu-i aceeași cravată, acum se poartă, să renunți nepăsător la viața ta toată...
