n-am avut norocul până acum
de-a mă bucura de-un zâmbet
atâta de cuminte,
deși o faci din politețe,
nu am voie să nu remarc clipsidra
buzelor tale
ce-și prelungesc splendoarea
până-n răsărit.
mi-ai zâmbit
pe-un coridor
îndoiliat,
aproape că te voi iubi
cândva,
același zâmbet înstelat
se sparge în safiri,
iar timpul s-a cuibărit trist
în veninul demn al ochilor tăi
profund asasinați
de fericire...
cât de frumoasă ești,
aproape că te uit în structura
nefastă a pupilei mele...
ești un templu prin care îmi pierd
pașii..
ce vis sinistru!
poate ca zâmbetul tău este o capcană destinată buzelor mele.
oare pot să-ți zâmbesc și eu, tot din
politețe?
sau mi-ai întemnițat visul într-un focar de realitate?
