Marco

Capitolul XXII

* Marco *

        O priveam de ore întregi. Nu știam ce făcusem bun în această viață ca să o merit, ca Dumnezeu să mi-o țină încă în viață, după ce eu mă comportasem cu ea ca și ultimul om.

        Îmi venea să îmi dau palme. Ce a fost în capul tău, Marco?

        Teamă. Și nu în cap, ci în suflet.

        Avusesem o viață de rahat, plină de pericol și violență. Apoi, am întâlnit-o pe ea. Mi-a scăpat printre degete, doar pentru a mă nenoroci și mai tare. Făcusem greșeală după greșeală, eram nesăbuit, orgolios și violent, iar din cauza asta am pierdut-o și a doua oară. Nu știam cum să iubesc, ea mi-a arătat de multe ori, dar felul meu nenorocit de a fi a distorsionat totul. Eram egoist și nu acceptam să o împart, pentru că nici tatăl meu nu își împărțise afecțiunea cu mine.

        Ce învățasem de la el? Ce puteam eu să îi transmit mai departe copilului meu? Ură pentru sânge din sângele meu? Dezamăgire, respingere, furie? Pentru că erau singurele lucruri pe care tata mi le împărtășise.

        Dar, nu pot lua trecutul drept scuză pentru prezent. Eu nu sunt el. Nu sunt condamnat să fiu ca el, decât dacă aleg asta. Și eu o aleg pe ea. Îi aleg pe ei. Familia mea.

        Mai aveam încă o șansă la fericire, după tot ce s-a întâmplat, încă mai aveam o șansă! Acum puteam să am ceea ce nu am avut niciodată cu adevărat, dar după care sufletul meu tânjea seara la un pahar și câteva țigări.

        Doctorul ei își drese glasul în ușă și îmi făcu semn să ies. Am mers cu el pe coridor, cu inima cât un purice.

       - Domnule Sima, starea soției dumneavoastră este stabilă. Va avea nevoie de multă odihnă pentru a se recupera, are leziuni serioase în zona capului și a membrelor, dar se va face bine.

        Ușurarea pe care am simțit-o acum, nu se putea compara cu nimic pe lumea asta! Elena mea era bine! Va fi bine!

       - Mulțumesc mult, am spus dând mâna cu el și se întoarse să plece.

       - Domnule doctor, am strigat în urma lui? Și copilul? Copilul meu?

        Inima mi se opri iar pentru o secundă. Aveam atât de mari emoții pentru acel mic intrus, încât nu îmi venea nici mie să cred ce simt. Poate că era intrus, dar era al meu. Al nostru.

        L-am văzut ezitând o clipă și am înmărmurit.

       - Sarcina doamnei Sima nu a fost afectată de acest trist incident, dar repet, aveți grijă să se odihnească suficient.

        M-am întors în salonul Elenei, beat de fericire. Ea încă dormea. M-am așezat pe marginea patului și i-am așezat o mână pe abdomen, mângâind încet suprafața acestuia.

       - Nu știu cum ai făcut, dar te iubesc, am șoptit și două futute de lacrimi mi-au împânzit ochii.

       - Te-ai răzgândit în privința lui cerculeț?

        Elena își deschise cu greu ochii și îmi vorbise cu o voce tremurândă, dar era atât de bine să îi aud vocea din nou!

       - Cerculeț? Am chicotit încet, ștergându-mi repede lacrimile.

       - Păi, așa arată. Deocamdată. Am chiar și o poză.

        Nu știu de ce, dar faptul că avea deja o poză a copilului nostru mă emoționă ca o adolescentă răsuflată.