Marco

Capitolul VIII

        Mi-am sunat pe drum părinții, spunându-le tot și anunțându-i că nu știu când ajung acasă. Marco conducea extrem de imprudent, dar nu era momentul să mă preocupe asta. Era extrem de îngrijorat și privea fix parbrizul, mă gândeam că e adâncit în gânduri.

        Ajunsesem la spital în timp record și Marco parcă cu un scârțâit de roți.

       - Nu aveți voie să parcați aici, spuse unul dintre medicii care fumau afară, când am coborât. E doar pentru personal.

       - Privește-mă, i-o întoarse Marco privindu-l furios și bărbatul nu mai spuse nimic.

        Mă prinse strâns de mână și am intrat împreună în spital. Lumina puternică mă făcu să clipesc de câteva ori, iar albul prezent pretutindeni mă deranja puțin. Ne-am îndreptat spre ghișeul cu informații și Marco întrebă de tatăl său.

       - Sunteți rudă? îl întrebă o asistentă plictisită, care își pilea unghiile.

       - Nu, doar îmi place să mă interesez de oameni necunoscuți, își dădu el ochii peste cap. Normal că sunt rudă, sunt fiul lui!

       - Atunci trebuie să completați acest formular, îi trânti ea un set de foi pe tejgheaua care îi despărțea, privindu-l urât.

        Marco își trecu o mână prin păr și știam că nu urmează nimic bun.

       - Fii atentă aici, dacă nu îmi spui în clipa asta unde e tata, jur că îți dau să mănânci formularul ăsta hârtiuță cu hârtiuță. Și crede-mă, am răbdare.

        Tonul în care spusese asta fusese calm și controlat, dar expresia pe care o avea și ochii scăpărători trădau nebunia ce mocnea în el acum.

       - Camera patru sute douăzeci și cinci.

        Aproape am fugit până la lifturi, dar toate erau ocupate și Marco apăsă pe toate butoanele, însă numerele care indicau la ce etaj se aflau fiecare parcă se mișcau cu încetinitorul.

       - O să dureze o veșnicie, am spus. Haide pe scări!

        Am urcat scările câte două deodată și am fugit pe coridor, privind cifrele scrise deasupra ușilor. Patru sute cincisprezece, patru sute șaisprezece... În sfârșit patru sute douăzeci și cinci. Am dat buzna amândoi înăuntru și imaginea din fața mea mă făcu să măresc ochii șocată,
în timp ce cu mâna îmi acopeream gura pentru a nu scoate un icnet involuntar.

        Doi medici și o asistentă tocmai acopereau cu un cearceaf alb trupul inert al tatălui lui Marco, în timp ce mama sa plângea suspinând într-o batistă.

        Marco rămase încremenit privindu-i încruntat și parcă confuz, ochii trecându-i de la o persoană la alta.

       - Ce faceți? întrebă el șocat.

       - Marco, dragule, suspină mama lui și medicii îl priveau cu milă.

       - Ce dracu' faceți? urlă el și se năpusti asupra unui medic, îl prinse de halat și îl împinse cu putere departe de pat. Acesta ridică mâinile în semn de predare și le făcu semn celorlalți să îi acorde un minut.

        Marco dădu încet cearceaful la o parte și își privi tatăl.

       - Nu îmi spune că ai murit, vorbi el încet, aplecându-se asupra lui. Nu ai murit, nenorocitule, mă auzi? începu el să se răstească și disperarea îi  făcea vocea să tremure. Nu poți să mori așa!

        Îl prinse de umeri și începu să îl scuture cu putere. Am simțit cum îmi curg lacrimile în timp ce îl priveam și mi se rupea sufletul. Am mers lângă el și l-am cuprins din spate, în brațe.